România, țara aproape pierdută în prezent, dar cu rădăcini adânci în istorie și cultură, a dat lumii femei celebre, care au strălucit prin curaj, inteligență și motivare, adevărate eroine ale vremurilor în care au trăit. Au fost de la inventatoare și aviatoare, la savante, artiste și lideri în domenii dominate de bărbați. Ele au dovedit că succesul nu are gen și că lumea se cucerește cu muncă, pasiune și viziune. Printre aceste figuri istorice se numără și Aurora Gruescu – prima femeie inginer silvicultor din lume, o pionieră care a îndrăznit să pășească acolo unde nicio femeie nu o mai făcuse: în inima codrilor.
Fata cu ochi de pădure
Era o dimineață de mai în anul 1914, când, micul sat Oituz din județul Bacău s-a îmbogățit cu o persoană care avea să scrie o filă de istorie importantă pentru România. Atunci s-a născut Aurora Gruescu, fetița cu ochii limpezi ca izvoarele ce cutreieră pădurile. Fiica învățătorului Chiriac Dragomir, Aurora, a fost o iubitoare de mediul înconjurător deoarece a crescut în mijlocul naturii, unde fiecare copac îi șoptea povești și fiecare adiere a vântului îi aducea o nouă speranță către un viitor strălucit.
De mic copil, Aurora simțea o chemare profundă către pădure. Era totul inedit pentru cei din jur, deoarece era o perioadă în care fetele erau îndrumate către activități casnice.
Furtuna prejudecăților a răsunat mai tare decât vântul din codrii verzi
Lucrurile nu au fost niciodată ușoare pentru Aurora. În anul 1933, după ce și-a dat seama ce își dorește cu adevărat, nu a mai ținut cont de cerințele societății și s-a înscris la Facultatea de Silvicultură din cadrul Politehnicii din București. A fost singura femeie într-o mare de 130 de bărbați, dar asta nu a dat-o înapoi de la setea pentru studiu. Decanul Vintilă Stinghe, complet deranjat de prezența unei femei în acest domeniu, a încercat să o descurajeze. Mai mult, nici colegii nu îi vorbeau și o tratau cu indiferență, spunându-i adesea că locul ei nu este acolo și că nu va reuși în acel domeniu.
„Doi ani nu mi-a vorbit colegul meu de bancă, zicea că n-are ce să discute cu o fată despre probleme care sunt ale bărbaților”, își amintea Aurora.
Au fost multe provocări și multe lovituri, dar Aurora nu s-a lăsat învinsă. Avea o dorință profundă să finalizeze studiile în silvicultură. În 1938 a absolvit facultatea, devenind prima femeie inginer silvicultor din România și din lume.
La scurt timp după absolvire, Aurora a intrat în slujba îngrijirii pădurilor. Ea a lucrat la Casa Autonomă a Pădurilor Statului. Acolo s-a implicat în primul plan național de împădurire, vizând o suprafață de 100.000 de hectare.
Aurora Gruescu a fost și cea care a coordonat proiectele de combatere avio-chimică a dăunătorilor ce amenințau Capitala. Tot aceasta a publicat articole de specialitate în „Revista Pădurilor”.
Implicarea sa în lumea științei nu s-a oprit aici. Aurora a ocupat mai multe funcții deosebit de importante. A fost șef-serviciu la Direcțiile Silvice Făgăraș și București și inginer cercetător principal la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București. A fost membru de onoare al Societății „Progresul Silvic”, al Asociației Generale a Inginerilor din România și al Ministerului Apei, Pădurilor și Protecției Mediului.
Viața dedicată naturii, recunoscută la nivel internațional
Anii treceau, iar activitatea sa era tot mai cunoscută. În anul 1997, Aurora Gruescu a fost nominalizată de „The American Biographical Institute” pentru titlul de „Personalitatea anului”. În 2000, a primit confirmarea oficială că este prima femeie inginer silvicultor din lume, printr-o scrisoare de la vicepreședintele Societății „Progresul Silvic”.
Aurora Gruescu a primit și Medalia de Argint Mare la Expoziția Filatelică Binațională România-Israel și, în 2002, a fost numită Cetățean de Onoare al orașului Bușteni. I-a fost dedicată o carte intitulată „Legământ cu taina codrilor”, scrisă de ziarista Rodica Simionescu.
O moștenire de pionier
În anul 2005, Aurora Gruescu a plecat la cele veșnice. Ea a rămas un deschizător de drumuri și o motivație pentru generațiile viitoare, asta deoarece a știut să sfideze convențiile și să dovedească faptul că pasiunea și determinarea pot duce la învingerea oricărui obstacol.
În prezent, cei care învață despre Aurora Gruescu înțeleg că este unică datorită pasiunii sale pentru natură și datorită implicării în cercetările care au modelat știința.
Ecoul unor vise devenite realitate
După iubirea de natură, Aurora Gruescu a avut și alte lucruri speciale. Ea a știut să aștearnă pe foaie cuvinte care înrădăcinează veșnicia.
Puțini români au știut că Aurora Gruescu a avut și o latură poetică. În jurnalul ei intim și în articolele științifice răzbătea o lirică discretă, o melancolie senină a omului care trăiește în mijlocul unei frumuseți tăcute și atotcuprinzătoare. Scrierile ei respiră răbdare, claritate și o noblețe sufletească ce pare azi pierdută.
„Omul seamănă grâul ca să-l secere, dar pădurea o plantează ca să o vadă fiii și nepoții săi”, scria ea.
Iar în aceste cuvinte se ascunde întreaga filozofie de viață a Aurorei Gruescu: gândul la viitor, la urmași, la eternitate.
Lecții de viață la umbra brazilor falnici
Ce ne învață Aurora Gruescu? Ne învață că lupta nu e doar cu toporul, ci și cu prejudecata. Că puterea feminină nu înseamnă doar blândețe, ci și tenacitate, viziune, strategie. Că pasiunea autentică nu se ofilește în fața obstacolelor, ci le înfruntă cu zâmbetul celui care știe că are un rost pe lume.
Aurora a fost cea care a evidențiat un lucru complet neașteptat: a arătat tuturor că la baza unui domeniu dur, tehnic, poate sta gingășia, poezia. Sub coaja rigidă a științei silvice, Aurora Gruescu a sădit semințele iubirii, înțelegerii și echilibrului.
Ultimul vis
În ultimele sale clipe, Aurora Gruescu nu cerea onoruri sau statui. Tot ce își dorea era să Mai poată visa la păduri sănătoase, la oameni care plantează, nu taie, la copii care învață să asculte păsările și să respecte pământul, la oameni care vor ști să prețuiască mai departe verdeața codrilor.
În discuțiile cu cei din jur ea reitera că fiecare om ar trebui să planteze măcar un copac în viață, „ca să nu moară niciodată de tot”. A știut întotdeauna că timpul va curge peste viața sa, dar că rădăcinile lăsate în solul Patriei vor continua să hrănească generațiile ce vor veni din urmă.
Aurora – nume de lumină, viață cu iubire
Numele de Aurora înseamnă zori. Ei bine, Aurora Gruescu a fost cu adevărat lumină pentru cei din jur. Ea poate fi considerată un răsărit pentru persoanele care au înțeles că natura trebuie iubită, nu distrusă.
Aurora Gruescu a fost o femeie între cer și pământ, cu mintea ancorată în date precise și cu inima inundată de poezia vie a pădurilor. A rămas o lumină caldă, filtrată printre frunze, o rază tăcută care mai atinge și în prezent, nevăzut, fruntea celor care intră vizitează pădurea și care o ocrotesc.
Răvașul pentru cititori ar veni acum cu o întrebare: când a fost ultima dată când te-ai oprit din drumul tău grăbit pentru a asculta un copac? Sau când ai mers desculț pe mușchiul verde și umed, simțind pulsul pământului?
Dacă ar mai trăi și astăzi, Aurora Gruescu nu ar cere nimic nimănui, nu ar cere statui și nici elogii, ci doar ca românii să iubească mai mult natura, să aprecieze mai mult pădurile și liniștea pe care o oferă ele.
