Există cuvinte care ard și cuvinte care vindecă. Răvașul nu e nici judecător, nici tribună – e o fereastră deschisă spre memorie, spre ceea ce nu trebuie uitat. Scriem nu ca să stârnim, ci ca să înțelegem. Nu ca să ne luptăm cu umbrele trecutului, ci ca să le luminăm.
Într-o lume grăbită, în care etichetele se lipesc prea ușor, iar nuanțele dispar, simțim nevoia să spunem limpede cine suntem și de ce scriem.
Răvașul este, înainte de orice, un demers de memorie, conștiință și cultură. Este o platformă în care se întâlnesc istoria, literatura, mitologia, muzica și marile povești ale omenirii — dar și locul în care aducem un omagiu sincer celor care au suferit pentru că au avut curajul să gândească liber. Oameni care au fost arestați, umiliți, torturați, uneori uciși – nu pentru că au răspândit ură, ci pentru că au scris, au crezut, au iubit acest neam și nu s-au plecat în fața dictaturii. Dedicăm o parte a paginilor noastre acestor figuri culturale și duhovnicești, nu din nostalgie, ci din respect pentru adevăr.
Astăzi, la 70–80 de ani distanță, unii dintre acești oameni sunt puși iarăși „la zid”, judecați sumar, fără context, fără înțelegerea vremurilor în care au trăit. Se vorbește despre ei fără a le citi opera, fără a le înțelege suferința, fără a coborî în adâncul biografiei lor. Se extrage un episod, un cuvânt, o filiație ideologică – și se construiește o vină. Dar istoria nu e o fotografie alb-negru. Istoria are adâncimi, rupturi, regrete, convertiri, suferințe și nuanțe. A o citi fără acestea înseamnă a o răstălmăci.
Scriem despre Valeriu Gafencu, despre Radu Gyr, despre Mircea Vulcănescu, despre Ioan Ianolide, despre părinții Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Daniil Sandu Tudor și toți cei care au fost parte din mișcarea Rugul Aprins – nu pentru a promova vreo ideologie politică, ci pentru că în suferința și mărturia lor vedem un adevăr profund despre demnitate, credință și curaj.
Știm că unele nume provoacă reacții, neînțelegeri sau temeri. Dar nu scriem pentru a provoca. Scriem pentru a repara. Pentru a aduce lumină acolo unde alții aleg să pună tăcere sau uitare. Scriem pentru că istoria nu trebuie cosmetizată, rescrisă după interes sau ideologie. Scriem pentru că tăcerea noastră ar fi o complicitate.
Credem că a spune adevărul despre acești oameni nu este un act de provocare, ci un act de omenie. A-i judeca doar printr-o lentilă contemporană, fără să fi trecut prin ceea ce ei au trăit – înseamnă a-i condamna a doua oară.
Ne-am săturat ca marile figuri ale culturii și spiritualității românești să fie reduse la o etichetă. Ne-am săturat să ni se spună că memoria trebuie curățată, ca o bibliotecă de fișiere. Nu, memoria nu e un hard disk. Memoria e viață. E durere. E iubire. E tot ce ne-a adus până aici.
Răvașul este pentru cei care vor să înțeleagă. Pentru cei care vor să citească mai departe de titluri și să asculte vocile care au fost reduse la tăcere. Este pentru cei care știu că libertatea de exprimare înseamnă și dreptul de a spune adevăruri incomode, nu doar cele convenabile.
Suntem creștini. Nu urâm pe nimeni. Nu suntem antisemiți, nu suntem radicali. Suntem oameni care au prieteni de toate etniile și religiile. Dar avem datoria morală de a ne apăra trecutul, de a-l spune așa cum a fost – cu lumini și umbre, cu suferință, cu verticalitate.
Dacă Elie Wiesel a spus că „un popor care uită își repetă greșelile”, atunci și uitarea acestor oameni este o greșeală. Noi nu putem uita. Și nici nu vrem.
„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:32)
Aceasta este convingerea noastră. Dacă o împărtășești, te invităm să mergem împreună pe drumul memoriei.
– Răvașul – un mesaj din trecut, o inspirație pentru viitor.