Sub cerul sărat al Constanței și-au început cariera multe personalități de renume, iar pentru o parte dintre acestea, marea a fost mereu în priviri, dar neliniștea în suflet. Așa s-a întâmplat și cu Cella Serghi, autoarea care a știut să scrie istorie în literatura românească.
Era a patra zi de noiembrie în anul 1907, iar în orașul de la malul mării venea pe lume Cella Seghi, pe numele de atunci Cella Marcoff. Fata cu nume slav și inimă de român abia cunoștea lumea și avea să devină una dintre cele mai diafane și, în același timp, curajoase voci feminine ale literaturii din țara noastră.
Cu marea în privire și valurile în suflet
Perioada copilăriei, complet învăluită în sarea mării a lăsat în sufletul micuței Cella o melancolie pe care avea s-o poarte cu ea până la finele vieții. Imaginea mamei pline de iubire, atmosfera boemă de la malul apei și sentimentul ruperii de sine vor deveni fundalul etern al capodoperei sale literare.
„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen- în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră”, povestea autoarea.
Cella Serghi
Foto: Biblioteca „Onisifor Ghibu”
A trecut rapid timpul și micul om crescut în Constanța a fost nevoit să se accepte adult, să meargă mai departe, unde era nevoie, și a ajuns la București pentru a studia la Facultatea de Drept. Ei bine, deși drumul părea unul clar, legile sufletului au atras-o pe Cella mai mult decât legile din Codul Civil. Ardea mocnit în interiorul său chemarea literaturii. Un an glorios a fost 1938, atunci când a apărut sub lumina tiparului cu romanul care avea s-o consacre: „Pânza de păianjen”.
Mai multe ediții ale romanului „Pânza de păianjen”
Foto: Colaj
Romanul unei vieți: Pânza de păianjen
Opera Cellei Serghi a fost scrisă cu gânduri, trăită cu sufletul și dusă mai departe din inimă. Scriitoarea avea o prietenie deosebită cu Camil Petrescu. Acesta din urmă a fost cel care a format în sufletul scriitoarei motivația de a-și aduna toate gândurile și tot zbuciumul din suflet, toate puse pe hârtie. Au apărut povești despre vise spulberate, despre iubirea neîmplinită, despre compromisuri și așteptare…
Personajul principal, Diana Slavu este de departe un alter ego al Cellei, un suflet tânăr care își caută locul într-o lume confuză și rece, o lume în care, după cum susține ea, „tot ce e frumos se destramă, ca o pânză de păianjen în bătaia vântului”.
„În mine e o neliniște pe care n-o pot rosti. Parcă am pierdut ceva, ceva ce nu știu ce este, dar care mă arde, mă doare…”
Romanul a devenit cunoscut la nivel național și internațional datorită faptului că paginile sale prezintă o delicatețe tulburătoare. La apariția în tipografie, romanul era ceva unic, deoarece era singura operă de acest gen scrisă de o femeie, într-o perioadă în care literatura era dominată de bărbați.
Reflecții în oglinda generației de aur
Cella Serghi a fost cea care a realizat povestea sa de suflet cu fragilitatea unei confesiuni și cu forța unei revoluții. În urma sa a rămas o viață trăită atât de intens, un jurnal al unei generații de tranziție, prinsă între două războaie mondiale, între un pod ce lega boemia culturală și realismul noilor ideologii.
În vremea aceea, femeile nu aveau șansa să urmeze prea multe exemple în literatură la începutul secolului XX – și cu atât mai puțin modele care să scrie cu vulnerabilitate, dar și cu luciditate, despre trăirile lor.
Cella Serghi
Foto: alchetron-com
Diana Slavu a fost, de multe ori, confundată cu autoarea însăși – iar Cella nu s-a sustras acestei identificări. Ea a spus, într-un interviu:
„Diana e ceea ce am fost, dar și ceea ce aș fi putut fi. Scrisul a fost felul meu de a înfrunta viața, de a o îndura și de a o reinventa.”
Ce a consacrat-o pe Cella Serghi ca autoare unică a fost faptul că romanul său nu a urmat un fir narativ liniar, ci este în straturi: gânduri, amintiri, confesiuni și reverii, toate se împletesc într-un stil aproape cinematografic, anticipând tehnici moderne ale introspecției narative.
Vis feminin țesut prin cuvinte de suflet
„Pânza de păianjen”, simbolul central al romanului, este pentru cei care au cunoscut autoarea imaginea unei vieți care se destramă sub forțe de neoprit.
Cella Serghi nota în opera sa: „Tot ce-i al meu mi-e străin. Am clădit pe nisip, cu iluzii. Mi-e dor de un vis care n-a fost niciodată al meu cu adevărat.”
Arta a venit cu compromisuri
Nu totul avea să fie ușor pentru Cella Serghi. După instaurarea regimului comunist, autoarea, alături de mulți alți scriitori ai timpului, a fost nevoită să se schimbe radical. Talentul ei aparte s-a văzut încorsetat de dogme, dar chiar și atunci, în paginile romanelor sale din epoca socialistă, se întrezărea sensibilitatea și dorința de a transpune pe pagini albe versuri din zile negre.
A scris atunci „Cântecul uzinei”, „Fetele lui Barotă”, „S-a dumirit și Moș Ilie”– cărți în care, printre rânduri, tot se mai zărea un soi de umanitate.
„Am scris cu sufletul îndoit. Uneori, parcă nu mai eram eu. Dar întotdeauna, dincolo de conjunctură, am fost sinceră cu mine însămi.”,povestea Cella Serghi.
Oglinda timpului și renașterea operei sale
Ani la rând s-a văzut nevoită să scrie pe ascuns, să trăiască în tăcere, însă a venit vremea în care Cella Serghi avea să revină cu o forță de nedescris. A reluat „Pânza de păianjen”, și-a făcut curaj și a publicat-o într-o versiune adăugită, mai matură, mai complexă. Au urmat memoriile „Pe firul de păianjen al memoriei” în 1977, la editura Cartea Românească, fiind descrise de marii critici drept „o lucrare emoționantă, plină de reflecții despre copilărie, literatură, prietenii, iubiri și pierderi”.
În scrierile sale, Cella susținea că: „Timpul nu a fost niciodată liniar pentru mine. L-am simțit ca pe o cameră cu oglinzi, în care am intrat copil și m-am rătăcit adult.”
Un cronicar al propriei moșteniri
În zilele noastre, opera „Pânza de păianjen” este luată în considerare ca o lectură esențială în literatură – nu doar pentru valoarea artistică, ci și pentru puterea cu care o femeie și-a scris propriul suflet, într-o epocă în care emoțiile nu valorau prea mult.
În ani, Diana Slavu a devenit un „arhetip al femeii care caută adevărul propriei ființe”, o Antigonă modernă care nu se confruntă cu zeii, ci cu iluziile și realitatea.
Ultimul avânt
A trăit atât de discret, iar la final, tot așa s-a și stins din viață. S-a întâmplat pe 19 septembrie 1992. Nu a căutat niciodată aplauze, dar a transmis fiecare clipă cu o așa intensitate pe care o pot avea doar artiștii aflați pe marile scene ale lunii. Iubea să povestească fiecare întâmplare cu suflet.
„Poate că nu ne putem schimba viața, dar o putem povesti altfel. Și, uneori, doar povestea salvează„, nota Cella Serghi.
Am ales să povestim despre această autoare deoarece este una dintre primele femei din România care, deși lasă în urmă o operă modestă dar profundă ca intensitate, ne învață o adevărată lecție despre cum să rămâi neclintit în fața istoriei, a timpului, a durerii…
