Termenul de arian este probabil unul dintre cele mai des folosite cuvinte extrase vreodată din domeniul lingvisticii. Care este de fapt semnificația termenului arian și cum a ajuns să însemne două lucruri foarte diferite. Din păcate, erorile unor cercetători din secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au dus la asocierea sa cu rasismul, antisemitismul și ura în general.
Care este semnificația termenului „arian”?
Cuvântul arian provine din limbile străvechi ale Iranului și Indiei. A fost termenul pe care oamenii din timpurile mai vechi vorbitori de limbi de origine indo-iraniene îl foloseau probabil pentru a-și delimita și numi identitatea lor etnică și națională (impropriu spus, termenul și ideea de națiune apare undeva în perioada romantică, pornește din Germania de secol al XIX-lea) în perioada din jurul anului 2000 î.e.n. Limba acestui grup etnic antic se încadra într-o ramură a familiei de limbi indo-europene. Literal vorbind, semnificația cuvântului arian poate să se refere la un substrat nobil.
Prima limbă indo-europeană, cunoscută sub numele de proto-indo-europeană, a apărut probabil în jurul anului 3500 î.e.n. în stepele de la nordul Mării Caspice, de-a lungul graniței moderne dintre Asia Centrală și Europa de Est. De acolo, s-a răspândit în mare parte din Europa și din sudul și centrul Asiei. Cea mai sudică ramură a familiei era indo-iraniană. Un număr de popoare antice diferite vorbeau limbi de origine indo-iraniană, inclusiv sciții nomazi care au controlat o mare parte din Asia centrală începând cu anul 800 î.e.n. până la anul 400 e.n. și perșii, cei din ceea ce este acum Iranul.
Cum au ajuns limbile de origine indo-iraniene în India este un subiect destul de controversat. Mulți cercetători au teoretizat faptul că vorbitorii indo-iranieni, numiți arieni sau indo-arieni, s-au mutat în nord-vestul Indiei din ceea ce este acum Kazahstan, Uzbekistan și Turkmenistan în jurul anului 1800 î.e.n. Conform acestor teorii, indo-arienii erau descendenți ai culturii Andronovo din sud-vestul Siberiei, care au interacționat cu bactrienii (a căror limba purta denumirea de bactriană) și au preluat de la ei limba indo-iraniană.
Lingviștii și antropologii secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au crezut că o „invazie ariană” a fost cea care a deplasat locuitorii originari din nordul Indiei, conducându-i pe toți spre sud. Loc unde au devenit strămoșii popoarelor vorbitoare de dravidiană (este o familie de limbi care sunt vorbite în India, Pakistan, Iran, Afghanistan, Sri Lanka etc.). Cu toate acestea, dovezile pe fundamente genetice arată că au existat unele „amestecuri de ADN” din Asia Centrală și India în jurul anului 1800 î.e.n.. Dar nu a fost în niciun caz o înlocuire completă a populației locale. Unii naționaliști hinduși astăzi refuză să creadă că sanscrita, care este limba sfântă a Vedelor, a venit din Asia Centrală. Ei insistă asupra faptului că s-a dezvoltat chiar în India. Aceasta este cunoscută sub numele de ipoteza „Out of India”. Cu toate acestea, în Iran, originile lingvistice ale perșilor și ale altor popoare iraniene sunt mult mai puțin controversate. Într-adevăr, numele „Iran” este persan pentru „Țara arienilor” sau „Locul arienilor”.
Concepții greșite din secolul al XIX-lea
Teoriile prezentate mai sus reprezintă în general consensul actual cu privire la originile și împrăștierea limbilor indo-iraniene și a așa-numitului popor arian. Cu toate acestea, au durat multe decenii până când lingviștii, ajutați de arheologi, antropologi și, în cele din urmă, de specialiștii în genetică, au pus la cale această poveste. În secolul al XIX-lea, lingviștii și antropologii europeni au crezut din greșeală că sanscrita era o relicvă păstrată, un fel de rămășiță fosilizată a celei mai vechi utilizări a familiei de limbi indo-europene. Ei credeau, de asemenea, că cultura indo-europeană era superioară celorlalte culturi și, prin urmare, că sanscrita era într-un fel oarecare cea mai înaltă dintre limbi.
Friedrich Schlegel, lingvist german, a dezvoltat teoria conform căreia sanscrita era strâns legată de limbile germanice. El a bazat acest lucru pe câteva cuvinte care au sunat similar între cele două familii de limbi. Zeci de ani mai târziu, în anii 1850, un cărturar francez pe nume Arthur de Gobineau a scris un studiu în patru volume intitulat Un eseu asupra inegalităților raselor umane. În aceasta, Gobineau anunța că nord-europenii, precum germani, scandinavi și francezi din nord, reprezentau tipul pur „arian”, în timp ce sud-europenii, slavii, arabii, iranienii, indienii și alții reprezentau forme impure și mixte de umanitate care rezultau din încrucișare între rasele albe, galbene și negre.
Acest lucru este o prostie completă, desigur, și reprezintă o deturnare a identității etnolingvistice din Asia de Sud și Asia Centrală. Împărțirea umanității în trei „rase” nu are nici o bază în știință sau realitate. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că o un prototip de om de origine ariană ar trebui să aibă un aspect nordic (înalt, cu părul blond și cu ochii albaștri) a luat avânt în nordul Europei.
Naziștii și alte grupuri
La începutul secolului al XX-lea, Alfred Rosenberg și alți „gânditori” din nordul Europei preluaseră ideea asupra populației nordice pure și o transformaseră într-o „religie a sângelui”. Rosenberg s-a extins cu teoria sa asupra ideilor lui Gobineau, cerând anihilarea unor rase de oameni non-ariene din punct de vedere rasial din nordul Europei. Cei identificați ca non-arieni Untermenschen, sau subumani, includeau evrei, romi și slavi, precum și africani, asiatici și nativi americani. A fost doar un pas pentru Adolf Hitler și locotenenții săi pentru a trece de la aceste idei pseud0-științifice la conceptul de „Soluție finală” pentru păstrarea așa-numitei purități „ariene”. În cele din urmă, această denumire lingvistică, combinată cu o doză grea de darwinism social, le-a oferit o scuză perfectă pentru Holocaust, în care naziștii au vizat pentru moartea a milioane de oameni din Untermenschen.
De atunci, termenul „arian” a fost foarte afectat și a decăzut din locul și statutul lingvistic obișnuit, cu excepția termenului „indo-arian” pentru a desemna limbile din nordul Indiei. Cu toate acestea, grupurile de ură și organizațiile neo-naziste, cum ar fi Națiunea Ariană și Frăția Ariană, încă insistă să folosească acest termen pentru a se referi la ei înșiși, chiar dacă probabil nu sunt vorbitori indo-iranieni.
Recomandări autor
- Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății
- Mircea Eliade scriitorul: dialectica disimulării sacrului în profan și literatura fantastică
- Romane scurte contemporane și clasice care te ajută să te deconectezi de la realitate
- Ar trebui să-l mai citim pe Dostoievski? Limitele unui clasic aflat în căutarea esenței în sine a realității
- 5 motive să nu-l arunci pe Tolstoi din bibliotecă. Iată de ce trebuie să-i citim operele
- Opera lui Haruki Murakami în căutarea identității. Posibilități ale realismului magic
- Tragicul între concept și fenomen – categoria estetică, alfabetul suferinței
- Alice Voinescu pentru educarea spiritului tânăr. Un jurnal cât o viață
- Poezia japoneză – arta sufletului pur. Poeți din epocile Meiji și Taishō
- Începuturile prozei japoneze în epoca Heian. Condiția și apariția romanului japonez
- Sursele intelectuale ale ideologiei sovietice. Leninismul ca direcție culturală
- Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților
- Filosofia lui Mircea Vulcănescu. Despre specificul românesc și teoria ispitelor
- Cărți care încep cu finalul. Trucul care transformă scriitorii recenți și contemporani în clasici
- Clody Bertola povestea de film a unei actrițe care a vrăjit marii regizori ai teatrului românesc
- Cărți la care „trebuie” să ajungi în 2022. Scriitori români contemporani, nume din filosofia și literatura universală
- Martin Heidegger în lectura lui Walter Biemel. Introducere în studiul operei sale
- Criminali în serie și în masă, manifestările răului. Introducere pentru „Dosarele criminalilor în serie” de Paul Simpson
- Impresionanta poveste de viață a poetului gândirist Pan M. Vizirescu
- Reprezentările omului în cercul vicios în „Pescărușul” lui Cehov și „Cu ușile închise” a lui Sartre