Într-un colț din Oltenia, pe unde soarele încă mai lumina țărâna roșcată și unde codrul încă mai șoptea numele celor fără de frică, avea să vină pe lume, în anul 1787, un haiduc care a știut cum să scrie istorie. Nu a fost un copil de rând, ci fiul unui boier din Caracal, însă viața urma să-l învețe că sângele nobil nu reprezintă neapărat dreptatea, iar legile scrise nu sunt date să-i sprijine mereu pe cei fără putere.
Iancu Jianu: o viață pentru dreptate
Boierul Costache Jianu, tatăl său, cunoscut ca un stâlp de temelie al județului Romanați, paharnic și ispravnic, era renumit pentru puterea sa nemărginită. Însă micul Iancu, la doar câțiva ani, nu avea să-și ancoreze sufletul în blazoane și moșii. Cu cât creștea, știa că trebuie să fie diferit, să își îndrepte viața către durerea țăranilor ce tremurau sub povara birurilor, în lacrimile femeilor ai căror bărbați erau ridicați cu forța pentru dări, în sângele scurs pe ulițele satelor.
Se crede că toate poveștile cu adevărat mărețe încep cu o nedreptate. A lui Iancu a început cu o promisiune ce nu s-a respectat până la capăt. Un zapciu, om al conducerii, nu a ținut cont de înțelegerea făcută cu boierul și a strâns biruri cu forța de la cei sărăciți de vremurile mult prea grele. Iancu, mânios pe nedreptatea făcută, a ales să facă înapoi dreptate cu pistolul și l-a trimis pe zapciu la judecata Dumnezeiască. Fugea acum nu de frica legii, ci de o lume de-a dreptul strâmbă, o lume în care legea și dreptatea erau văzute cu suspiciune de majoritatea celor din jur.
Pentru că era atât de neînțeles și adesea judecat, a ales să își trăiască viața în codru, locul rupt din Rai în care lumina pătrunde printre frunze ca o speranță că vine ziua în care și cei chinuiți să își găsească liniștea. Iancu Jianu a reușit să ia în codru cu el și alți oameni cu aceleași valori. Erau oameni fugiți de greutăți, alții de păcate, dar toți cu inima arsă de dorința de dreptate. Așa s-a născut viața de haiduc…
Se poate spune și astăzi că Iancu Jianu a fost un paradox viu: născut în saloane boierești, însă complet călit în ierburi și gloanțe. Jianu a fost un haiduc cu sânge nobil, poate chiar un lup crescut în curtea oilor care, într-o zi, a învățat să strige, nu la lună, ci la nedreptate.
Niciodată nu a atacat persoane nevinovate, ci doar pe aceia care ridicau biciul asupra sufletelor fără apărare. Dreptatea și-a făcut-o printre funcționari lacomi, boieri trădători, chiar și preoți corupți. Haiducul devenise atât de rapid o sabie vie, înfiptă în coasta puterii și setei de dreptate. Timpul trece iar faptele lui Iancu Jianu ajunsese cunoscute din tată-n fiu, ajunsese din șezători în balade, iar numele său creștea ca un munte: „Jianu cel drept”, „haiducul boier”, „spaima celor care uită de Dumnezeu”.
În anul 1809, Jianu a aruncat o flacără peste Dunăre. Cu ceata lui, a trecut în Vidin și Plevna și a dat foc tuturor celor care făceau rău chipurilor chinuite de sărăcie. A dat foc, nu din dor de moarte, ci dintr-o dorință aprinsă de răzbunare pentru Oltenia jefuită și umilită de turci. Pașa de Vidin a căzut sub ploaia de gloanțe, dovadă că nici tronul de aur nu te poate sprijini în fața morții atunci când dreptatea își cere tributul. Însă ca în fiecare poveste, chiar și cele mai mari flăcări se sting, lăsând în urmă lor cenușă. În 1817, Iancu Jianu a fost prins. Pentru toate faptele sale de la acea vreme avea să îl aștepte spânzurătoarea, iar timpul se scurgea atât de lin, ca un râu înainte de o cascadă învolburată.
În timp ce i se pregătea moartea, dintr-un colț de destin, a apărut Sultana Gălășescu – o domniță cu inimă cât codrii din umbra Oltului. A cerut să se căsătorească cu Iancu și, conform legii nescrise, i s-a împlinit dorința. Sfoara s-a frânt, iar Jianu a fost iertat.
Începând cu acea zi, sabia a fost învelită în teacă. Iancu Jianu nu și-a renegat trecutul, însă a decis să lase jos armele și să pășească printre oameni, nu printre umbre.
În 1821, anul în care norii grei s-au adunat deasupra țării, iar Tudor Vladimirescu a ridicat steagul pentru revoltă, Jianu a revenit la luptă, dar nu ca haiduc, ci ca pandur.
Căpitan al ostașilor lui Tudor, a fost trimis ca sol la pașa de Silistra. Deși a luptat din greu, el a căzut prizonier, dar a fost eliberat după căderea revoluției. Nu a mai luat arma de atunci. S-a retras în satul Chilii, unde a trăit ca un om simplu, cu gust amar de luptă neterminată și glorie nerecunoscută de cei din jur.
Ion Ghica, martor al vremurilor negre, ni-l lasă zugrăvit în tușe cu adevărat impunătoare: „un om scurt, rumen la față, mustăcios, purtând dulamă și pistoale, cu o pușcă ce-l însoțea ca o umbră. Nu un răzvrătit fără minte, ci un înțelept cu foc în vene. Jianu era tăios în vorbă, blând cu cei smeriți, dar nemilos cu cei care uitaseră de lege”.
În anul 1842, la vârsta de 55 de ani, Iancu Jianu a plecat în lumea fără biruri și fără conduceri străine. A fost îngropat în biserica ridicată de familia sa. S-a întors în locul în care începuse totul, însă de data aceasta pentru vecie.
Comuna Cepturoaia poartă azi numele său. Casa lui din Fălcoi a devenit muzeu pentru trecători, din dorința de a se păstra povestea sa și peste ani. Filme, cărți, cântece i-au împletit legenda cu vraja codrilor falnici.
Istoria, așa cum o scriu doar cei care înving, are adesea colțuri ascuțite. Însă Iancu Jianu a rămas viu nu doar în hrisoavele cronicarilor, dar și în inima poporului, singurul loc în care legenda ajunge lecție de viață și unde mitul nu se naște din fantezie, ci din adevăruri trăite.
În anii în care haiducia era ultima scânteie de justiție pe pământurile strivite de ocupații și abuzuri, Jianu a fost mai mult decât un răzbunător. Haiducul a fost tabloul unei societăți care tânjea după lege, dar nu găsea decât porunci. A fost un cuvânt răspicat în vremea când toți vorbeau în șoaptă.
Iancu Jianu. Învățătura
Haiducia a învățat poporul român să trăiască pentru dreptate, iar cei din prezent, au învățat de la Iancu Jianu că onoarea nu se moștenește, ci se câștigă. Chiar dacă făcea parte dintr-o familie boierească, Iancu a știut să își câștige respectul nu prin titlu, ci prin fapte de vitejie. Mai învățăm de la el că dreptatea e o povară care cere sabie, dar și judecată de cele mai multe ori. Nu orice răzvrătire este dreaptă, însă orice dreptate reală va atrage, mai devreme sau mai târziu, răzvrătirea celor chinuiți.
În final, prin modul în care a trăit, Iancu Jianu a arătat că omul poate arde pentru o cauză fără să se piardă în flăcările ei. A știut să se oprească, să ierte, să se întoarcă la viața de zi cu zi. Este cea mai importantă lecție, potrivită și în ziua de azi: să știi când să lași sabia jos!
Istoricii l-au analizat și descris cu un amestec de respect și prudență. Nu a fost un haiduc tipic – nu a trăit în sărăcie, nu a fost neapărat fugar de lege. A fost un om al contradicțiilor, dar și al echilibrului. Ion Ghica, în „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, nu-l zugrăvește ca pe un tâlhar, ci ca pe un boier hotărât și cu o înfățișare impunătoare: „Mic de stat, cu mustăți mari, cu ochi vioi și mers apăsat”. Acesta îi recunoaște atât inteligența, cât și capacitatea de a conduce.
Presa vremii nu vorbea des de el, însă când o făcea, tonul era întotdeauna ambivalent. Era totul sau nimic, viața între teamă și fascinație.
Baladele au fost cele care l-au păstrat viu, aducând metafore în locul în care istoria a rămas secată de timpurile neiertătoare. În ele, Jianu trage cu pistoalele, fură inima domniței și împărțea aurul la copii flămânzi. Iar în filmele din secolul XX, a fost portretizat ca un erou romantic, un Robin Hood al munților ce bat pământurile României.
De departe însă, cea mai vie amintire a bravului haiduc rămâne casa din Fălcoi, ajunsă muzeu în zilele noastre. În locul ce cândva era plin de viață, într-o cameră simplă, păstrată cu grijă, se odihnește o pușcă veche, câteva documente și, mai ales, liniștea unui om care a ales să lupte pentru cei din jur.
S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care își povestea faptele:
„Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceată de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina.”
Răvaș pentru prezent
Iancu Jianu nu a fost văzut mereu ca un haiduc perfect sau corect. A tras, a ucis, a fost prizonier și răzvrătit, însă tot ce e a făcut a fost după o idee pe care nu mulți dintre noi mai avem tăria să o percepem în ziua de azi: oamenii mici merită respect, iar legea trebuie să slujească dreptății, nu puterii.
Acum, în zilele noastre, zile în care suntem tentați să vedem în haiduci doar romantism sau revoltă de neînțeles, Iancu Jianu ne amintește că uneori, haiducia nu e alegere, ci o adevărată filă de destin. Și că, uneori, cel mai greu nu este să lupți, ci să știi care este scopul.
Și…poate că va veni o zi în care codrii vor șopti iar cuvinte legate de dreptatea șchioapă, iar dintr-un colț de istorie va răsuna iar ecoul glasului de haiduc:
„Nu lupt pentru mine, ci pentru dreptate!”
