Era începutul secolului XX, când zilele erau pline de frământări, de războaie, de schimbări majore pentru fiecare familie a poporului român. Însă din acele vremuri tulburi avea să se ridice o personalitate unică: Iosif Trifa – părintele mișcării de trezire spirituală cunoscută după numele de Oastea Domnului. A avut o viață scurtă, un drum anevoios, plin de jertfe și de suferințe, dar a lăsat în urma sa o lumină care continuă să ardă în inimile multora și în ziua de astăzi.
Începuturi. Chemarea. Hirotonirea
Iosif Trifa s-a născut pe 3 martie 1888 în satul Certege din județul Alba. Făcea parte dintr-o familie simplă, liniștită și frumoasă de țărani credincioși. Tatăl său, Dumitru, era un om harnic, iar mama sa, Ana, o femeie evlavioasă care s-a ocupat întotdeauna de educația și credința micului Iosif.
Așa cum bine știm, în satele de la poalele munților, copilăria era legată de munca la câmp, de mersul la păscut cu turmele de vite, dar și de mersul la biserica din mijlocul comunității. Încă de când era doar un copil, Iosif a simțit că este atras de carte, dar și de cuvântul Evangheliei.
Învățătorii și preoții din zonă l-au încurajat să învețe mai departe, lucru rar pentru copiii de țărani de atunci. Zi și noapte citea, își lua notițe și apoi încerca să-i învețe și pe cei din jur cele reținute.
Se spune că mama sa obișnuia să-i spună: „Iosife, tu vei fi lumina casei noastre. Dumnezeu are ceva pentru tine.” Acest cuvânt profetic i-a rămas în suflet toată viața și l-a dus la îndeplinire.
A urmat finalizarea școlii primare, apoi școala gimnazială de la Brad, apoi la Beiuș, loc în care a intrat în contact direct cu atmosfera intelectuală a acelor timpuri. Era un tânăr pasionat de studiu, dar sensibil în fața oamenilor simpli, care nu știau ce înseamnă cartea.
A ales teologia, știind clar că misiunea sa era să slujească lui Hristos și neamului său. A studiat la Sibiu, la Institutul Teologic. După finalizarea studiilor, în 1910, a fost hirotonit preot.
Primul său loc de slujire a fost la Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu, Alba), satul lui Horea, loc special în care istoria și credința se împleteau în fiecare casă. Tânărul Iosif Trifa avea să înțeleagă pe deplin că Evanghelia trebuie să coboare în viața de zi cu zi, să ajute oamenii să lupte nu doar cu păcatele, ci și cu patimile care îi ruinează: beția, certurile, lenea.
Umbrit de suferințe și de încercări
Viața părintelui Iosif Trifa fusese frumoasă, dedicată celor din jur, însă până în ziua în care totul a fost marcat de suferințe personale. Și-a pierdut soția, aceasta murind de tânără, a rămas văduv pe când avea copiii mici și plini de nevoi.
Mai târziu, și-a pierdut și unul dintre fii. El însuși a fost bolnav mare parte din viață, suferind de tuberculoză.
Aceste lovituri nu l-au doborât, ci l-au făcut mai apropiat de oameni și mai sensibil la durerile lor. Într-un articol, el nota:
„Suferința m-a învățat mai mult decât toate cărțile. M-a învățat să-L caut pe Hristos cu toată inima.”
Oastea Domnului – adevăratul drum către nemurirea sufletului
Momentul cu adevărat impresionant a venit în 1923, când părintele Iosif a început să scrie la revista „Lumina Satelor”, publicația Mitropoliei Ardealului. Acolo, în rândurile scrise de preot a început o luptă aprigă împotriva beției, care era o plagă în satele românești.
În ziua de 1 ianuarie 1923, a lansat chemarea către toți credincioșii să facă un legământ de viață nouă, de a se lepăda de păcat și a urma pe Hristos. Iată că așa a prins viață Oastea Domnului – nu ca o organizație, ci ca o mișcare de trezire duhovnicească în sânul Bisericii Ortodoxe.
„Oastea Domnului nu este o sectă, ci o trezire, o mișcare de pocăință în Biserica noastră”, spunea el.
Mii de oameni au răspuns chemării și veneau valuri, valuri, către învățare. Țărani, muncitori, intelectuali – toți se strângeau mereu la „adunările Oastei”. Acolo se cânta, se citea Biblia, se dădeau mărturii. Pentru prima dată, credincioșii simpli erau încurajați să vorbească liber despre credința lor. Se simțeau liberi, se simțeau tot mai aproape de Dumnezeu.
Lupta. Prigoana. Nedreptatea
Așa cum era de așteptat, succesul Oastei a stârnit și suspiciuni. Mulți preoți și ierarhi au privit cu teamă această mișcare, considerând-o prea radicală. Părintele Trifa a fost de multe ori criticat și marginalizat. În anul 1935 a fost chiar exclus oficial din cler de către Sfântul Sinod, deși nu s-a despărțit niciodată de Biserica Ortodoxă. Toți cei care-l cunoșteau au catalogat această decizie drept una nedreaptă, asta deoarece preotul Iosif Trifa era tocmai acela care îi învăța pe oameni cum să-l iubească pe Dumnezeu.
În ciuda acestor piedici, Oastea Domnului a crescut. Publicațiile sale – „Oastea Domnului”, „Lumina Satelor”, „Isus Biruitorul” – ajungeau în zeci de mii de exemplare. Părintele scria neobosit: articole, cărți, broșuri. Scria zi și noapte, cu speranța că tot cuvântul Domnului va ajunge în inimile pierdute ale multor români.
Un citat celebru din el spune:
„Oastea Domnului nu are arme, ci lacrimi; nu are tunuri, ci rugăciuni; nu are războaie, ci mântuiri de suflete.”
Ultimul drum
Deși a luptat atât de mult pentru a-i ajuta pe cei din jur, pe sine nu s-a putut ajuta.
Boala l-a măcinat neîncetat. Internat de mai multe ori la sanatoriu, slăbit, dar mereu cu condeiul în mână, părintele Iosif și-a continuat lucrarea până la capăt. Știa că zilele lui sunt numărate, însă misiunea pe pământ nu era finalizată.
Pe 12 februarie 1938, la doar 49 de ani, s-a stins la Sibiu. Înmormântarea sa a adunat mii de oameni veniți din toate colțurile țării. Mormântul său, aflat la Cimitirul din Sibiu, a devenit loc de pelerinaj.
Moartea lui nu a însemnat sfârșitul mișcării. Din contră, Oastea Domnului a continuat să crească, trecând prin încercările comunismului, prin prigoane și interdicții.
Despre părintele Trifa s-au născut și legende. Unii povesteau că, în noaptea morții sale, clopotele din Certege ar fi bătut singure. Alții spuneau că trupul lui răspândea o mireasmă dulce, semn al sfințeniei. Și în ziua de azi, mulți români consideră că părintele Iosif Trifa își are locul în rândul Sfinților.
Deși multe istorisiri nu pot fi dovedite, ele arată cum imaginea lui a rămas vie și luminată în memoria oamenilor. Părintele Iosif Trifa susținea că pocăința personală nu este un ritual, ci o adevărată întoarcere la Hristos.
El scria: „Creștinismul nu e o haină de duminică, ci o viață de fiecare zi.” Iată, așadar, ce cuvinte frumoase, ce raze de lumină putea transmite preotul Iosif Trifa.
În zilele noastre, numele său este pomenit în toate adunările Oastei Domnului. Scrierile lui sunt încă tipărite, cântările inspirate din lucrarea lui se cântă în biserici și în întâlniri.
Pentru mulți cei care l-au cunoscut sau care i-au înțeles viața, el este un profet al poporului român, un om care a înțeles nevoia de trezire spirituală într-o vreme de rătăcire.
Răvaș de încheiere
Povestea lui Iosif Trifa nu reprezintă doar istoria unui preot sau a unei mișcări religioase. Este povestea unui om care, din durerile personale și suferințele poporului său, a născut o lumină în sufletele celor din jur.
Astăzi, peste un secol de la nașterea sa, glasul său încă se aude prin cuvintele scrise:
„Oastea Domnului nu este a mea, ci a Lui Hristos. Eu sunt doar un sărman trâmbițaș.”
Și iată că trâmbița sa încă răsună, chemând la viață nouă, chemând la credință, la bunătate și iubire…
