Castelul Bánffy de la Bondița, reprezintă în prezent ecoul unui trecut cu adevărat nobil. Umbre, lacuri și steme se întipăresc în povestea locului de la marginea Someșului.
Bánffy – dincolo de timp, între ruină și strălucire
Nu departe de Cluj-Napoca, în inima Câmpiei Transilvane, se ridică un ansamblu de ziduri, turnuri și clădiri care au cunoscut gloria, focul și uitarea. Castelul Bánffy din Bonțida, cunoscut drept „Versailles-ul Transilvaniei”, este o reședință nobiliară ce prezintă o poveste de peste șase secole, o poveste despre artă, putere, tragedie și renaștere.
Începuturi
Prima filă de poveste a fost scrisă în anul 1263, când domeniul Bonțida este menționat pentru prima dată. La 1387, regele Sigismund de Luxemburg oferă castelul familiei Bánffy, una dintre cele mai influente familii nobiliare din Transilvania. Aceștia nu erau doar latifundiari, ci și diplomați, militari, oameni de cultură, legați prin alianțe de curtea de la Viena și de cea de la Budapesta. Primeau adesea cadouri de la regi, regine, prinți și prințese.
În secolul al XVI-lea exista aici un conac medieval, fortificat modest, ca multe dintre reședințele nobiliare ale vremii. Dar adevărata transformare avea să vină abia în secolul al XVII-lea.
Drumul de la fortificație renascentistă la comoară arhitecturală în stil baroc
Dénes Bánffy al II-lea, între 1668 și 1674, avea să schimbe viața castelului și a ridicat în jurul conacului o fortificație patrulateră, cu turnuri circulare la colțuri și un turn de poartă impunător. Era vremea războaielor și a nesiguranței, iar zidurile au fost create pentru ca familia să se poată feri de năvălitori.
După un secol, moștenitorul său, Dénes Bánffy al IV-lea, crescut și educat la Viena, aduce cu sine gustul barocului imperial. Între 1747 și 1751, a transformat toată reședința într-un palat în stil baroc, cu o curte de onoare în formă de U, grajduri monumentale, manej, remize și grădini ordonate așa cum numai în Franța acelor timpuri găseai.
În curtea principală, sculptorul vienez Johannes Nachtigall a fost adus să așeze o galerie de statui cu zei și eroi mitologici: Apollo, Diana, Hercule, Venus. Acestea nu erau doar ornamente, ci un mesaj: familia Bánffy își afirma puterea și rafinamentul printr-un dialog vizual cu marile familii aristocratice ale Europei. De atunci, acestui loc i s-a spus „Versailles-ul Transilvaniei”.
Secolul XIX – între eclecticism și romantism, între pace și război
La începutul secolului XIX, castelul suferă iar o schimbare semnificativă. Apare o aripă neoclasică, apar mai multe elemente neogotice și un parc romantic. Aleile șerpuite, arborii seculari și oglinda de apă aveau un farmec aparte al ansamblului.
Însă frumusețea locului avea să fie rapid afectată de umbrele războiului. Gloria a fost spulberată în secolul XX: În 1944, în retragere, trupele germane au incendiat și jefuit castelul, ca represalii împotriva contelui Miklós Bánffy, diplomat și scriitor, acuzat că a sprijinit negocierile pentru scoaterea Ungariei din alianța cu Hitler.
În doar câteva zile, biblioteci, tablouri, mobilier de epocă, colecții întregi au fost mistuite de flăcări.
„Totul a ars, totul a pierit. Am rămas cu ruina”, avea să scrie ulterior un martor în notele sale păstrate în muzeele locului.
A urmat naționalizarea locului. S-a întâmplat în 1945, moment în care regimul comunist a preluat domeniul. În clădirile impunătoare au funcționat depozite agricole, grajduri, spital pentru copii, cantină. Parcul este devastat, arborii tăiați. Zidurile au văzut prăbușirea, iar castelul devine o ruină romantică, vizitată doar de curioși sau de localnici.
Istorie, legende și umbre
Rutina de zi cu zi avea să hrănească tot mai mult imaginația și poveștile oamenilor locului. Cei care și-au dus traiul în apropierea castelului povesteau despre o tânără domniță care, din dragoste pentru un grăjdar, a provocat moartea acestuia și apoi a ei. Se spune că spiritul ei bântuie și azi în încăperile arse. Alții spun că soldații germani morți în timpul războiului încă își mai fac resimțită prezența. În unele zile, oamenii spun că aud pași, șoapte, și văd lumini inexplicabile. De altfel, castelul este pe lista celor mai de temut locuri din România, datorită legendelor sale.
„Uneori, becurile se aprind singure”, mărturisesc paznici și voluntari. Asemenea legende, deși imposibil de verificat, au adăugat un strat de mister locului și au atras vizitatori fascinați de povești cu fantome.
Renașterea. Educație și cultură
La finele secolului XX, destinul castelului părea pecetluit. Însă în anul 1999, fundația Transylvania Trust reușește să includă ansamblul pe lista World Monuments Watch a celor mai periclitate monumente. Așa au început primele demersuri către salvare.
Au urmat ani grei de muncă. S-au făcut lucrări la acoperiș, s-au consolidat zidurile, s-au restaurat câteva încăperi. Șantierul a devenit școală. De remarcat este faptul că aici s-a înființat Centrul de specializare în restaurare, unde sute de tineri din toată Europa au învățat meșteșuguri vechi – tencuială tradițională, dulgherie, sculptură în piatră.
În 2008, proiectul primește premiul Europa Nostra, cea mai importantă distincție europeană pentru protejarea patrimoniului. Castelul nu mai era doar o ruină, ci un adevărat laborator.
Castelul și arta contemporană
În prezent, castelul este un spațiu cultural. În săli au fost organizate conferințe, expoziții, concerte. Grajdurile baroce adăpostesc evenimente, clădirea Miklós este parțial refăcută și folosită pentru cazare.
Iar poate cel mai cunoscut episod al renașterii sale este legat de festivalul Electric Castle, care din 2013 a transformat ruinele într-o scenă uriașă. Zeci de mii de tineri dansează an de an printre zidurile odinioară mistuite de foc, dând locului o viață nouă, neașteptată.
„Bonțida a avut drept model castelul din Gilău… perioada cea mai importantă a fost secolul al XVIII-lea (…) de aceea nu degeaba îi spunem ‘Versailles-ul Transilvaniei’”, spunea istoricul Kovács Zsolt. Azi, Versailles-ul trăiește nu prin baluri aristocratice, ci prin muzică, film și artă.
Și micul conac Bánffy – O casă din secole, o familie din veacuri
La Răscruci, drumul se liniștește puțin înainte de Someșul Mic. Dincolo de poarta de fier forjat cu volute baroce, privirea ni se luminează în fața unui lac străjuit de tei bătrâni și alei cu flori. Nu departe, clădirea mare, cu fațade eclectice și accente sobre, reprezintă azi un obiectiv al identității pentru toți cei care caută adevăratele mărturii vii ale Transilvaniei nobiliare. În 2023, după un amplu șantier, castelul și-a putut recăpăta strălucirea, iar din 2024 a început să găzduiască evenimente culturale. Însă atât acum de prezent, căci este mai mult loc de trecut.
Istoria din Răscruci este strâns legată de numele Bánffy: satul e atestat în 1325, iar moșia intră în patrimoniul familiei în 1405. Ce vedem astăzi când vizităm reședința a prins viață în secolele XVIII-XIX. Conacul, ridicat în a doua jumătate a secolului XVIII, a suferit mai multe modificări în secolul următor, devenind un palimpsest de intervenții succesive. La baza schimbărilor au stat deciziile luate de baronul Albert Bánffy (1818–1886), care, în perioada anilor 1850 și apoi în anii 1870, a inițiat lucrări de reparații, și fiul său, Ádám Bánffy (1847–1887), care între 1875 și 1887 a adăugat etajul al doilea și a dat fațadelor aspectul eclectic păstrat până azi, lucrând împreună cu arhitectul clujean Lajos Horváth.
În anul 1805, domeniul avea să treacă printr-o serie de moșteniri în familie. În prima jumătate a secolului XIS, ramura de conți utiliza conacul și terenurile din fața sa, iar pe moșie se ridicau anexe și grajduri și mici cetăți pentru herghelia recent mutată de la Bondița.
Între Răscruci și Bonțida – aflate la câțiva kilometri una de cealaltă – s-a creat permanent un dialog al caselor Bánffy: somptuosul ansamblu baroc de la Bonțida și, mai discret, conacul devenit castel din Răscruci, fiecare cu destinul său.
În interior, castelul din Răscruci deținea adevărate comori arhitecturale: un salon „tipic renascentist”, cu pereții căptușiți în lemn și tavan casetat sculptat în stilul Renașterii germane, casete în care blazonul și genealogia Bánffy se repovestesc în linii și steme. Din acest motiv, castelul nu poate fi comparat sau confundat cu niciun alt castel din împrejurimi.
Realitatea dură din spatele unei povești frumoase
Și pentru că nicio poveste nu are doar file cu relatări frumoase, castelul Bánffy a fost înconjurat de naționalizare, de degradări și de reparații de conștiință.
După Al Doilea Război Mondial, așa cum s-a întâmplat în multe dintre cazuri, castelul a ajuns să fie naționalizat. Prin anii 1960, o scară din beton armat a fost introdusă în aripa sudică. În clădire a funcționat, până în 2007, o școală specială. Desigur că urmele acestor vremuri au fost marcate de tâmplării, tencuieli stricate și detalii arhitecturale mutilate de-a dreptul. Doar în documente mai puteai vedea castelul așa cum a fost la început.
O schimbare copleșitoare a avut loc în perioada anilor 2017-2023, moment în care Consiliul Județean Cluj a reușit să obțină o finanțare pentru restaurare. În sfârșit, frumosul monument arhitectural prindea viață.
Un nou început
Toată restaurarea minunii arhitecturale nu s-a oprit doar la ziduri, la fel ca în cazul castelului de la Bondița. A devenit un loc al iubitorilor de cultură, un loc de merită cunoscut, povestit. La etajul castelului funcționează în prezent o bibliotecă, o sală multifuncțională pentru activități culturale și spații de curs. La subsol, se regăsește în prezent un spațiu expozițional ce găzduiește obiecte, planșe, modele de șantier, în așa fel încât tot trecătorul să poată vedea istoria restaurărilor.
Răvaș de încheiere
La fel ca în cazul castelului de la Răscruci, la castelul de la Bondița, când intri astăzi în curtea de onoare, printre zidurile baroce, simți dublul puls al timpului. Pe de o parte, ruina îți amintește de tragediile războiului, de umbrele uitării. De partea cealaltă, muzica, râsetele și pașii vizitatorilor arată că locul respiră din nou.
Castelul Bánffy din Bonțida nu este cunoscut doar ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Este un simbol al rezistenței și al renașterii. Este pura dovadă că, din cenușă, poate renaște nu doar o clădire, ci și memoria unui loc ce nu trebuie uitat.
