Home > Rădăcini > Istorie > Elie Dăianu – Chipul unui cărturar uitat și sufletul Blajului de altădată
Istorie Rădăcini

Elie Dăianu – Chipul unui cărturar uitat și sufletul Blajului de altădată

Elie Dăianu – Chipul unui cărturar uitat și sufletul Blajului de altădată

Acum mai bine de două veacuri și jumătate, în Blaj s-a pus temelia unei școli care avea să devină altarul conștiinței românești. În acea istorie tăcută, dar adâncă, numele lui Elie Dăianu strălucește cu o lumină caldă, rar amintită, dar veșnic vrednică de recunoștință.

Născut la 9 martie 1868, în satul Cut, județul Alba, Elie Dăianu a venit pe lume într-o familie de țărani înstăriți și demni, care i-au transmis dragostea de muncă, rânduială și carte. A fost elev la Sibiu și Blaj, iar în 1888 a obținut bacalaureatul. Setea de învățătură l-a dus mai departe, la Universitățile din Graz și Budapesta, unde a studiat Litere și Teologie.

În căutarea Adevărului, cu condeiul și cuvântul

În 1893, și-a susținut doctoratul în Litere la Budapesta, într-o epocă în care fiecare român cultivat era o coloană de sprijin pentru întreaga comunitate. A fost ales președinte al Societății „Petru Maior” din Budapesta – funcție în care l-a avut alături pe Iuliu Maniu, vicepreședinte. Participă la Congresul Studențesc de la Constanța în 1894, iar implicarea lui în procesul Memorandumului este o dovadă clară că Dăianu nu a fost un cărturar de bibliotecă, ci un intelectual angajat, în sensul cel mai profund al cuvântului.

Tribuna și începuturile Răvașului

Între 1896 și 1900, Elie Dăianu este directorul ziarului Tribuna din Sibiu, una dintre cele mai importante publicații românești ale vremii. Acolo își ascuțea gândul, dar și sufletul, pentru ceea ce avea să vină. În 1903, la Cluj, fondează propria revistă: Răvașul. Numele nu a fost ales întâmplător – un răvaș e un mesaj scurt, dar sincer, trimis din inimă. Iar Elie Dăianu exact asta și-a dorit: să ajungă la conștiințele oamenilor simpli, nu cu vorbe mari, ci cu adevăruri rotunde, așezate cu grijă.

Răvașul nu era doar o publicație – era un manifest discret pentru demnitatea românească, într-o Transilvanie aflată sub presiunea politicii de maghiarizare. Nu e de mirare că autoritățile l-au considerat provocator: Dăianu a fost condamnat la închisoare la Cluj și deportat ulterior la Sopron. Dar n-a încetat niciodată să scrie. Nici să creadă.

Preotul care a îmbrățișat poporul cu blândețe

Din 1902, Elie Dăianu devine protopop al Clujului – funcție pe care o va ocupa până la pensionare, în 1930. A fost un preot iubit, profund implicat în viața comunității, dar mai ales un formator de conștiințe. Nu era un orator fulminant, ci un om care cucerea prin blândețe, coerență și demnitate. Predicile sale aveau limpezimea izvoarelor de munte.

A fost și profesor de Teologie Morală și Pastorală la Blaj, dar lecția cea mai importantă a dat-o prin propria viață.

Marea Unire și recunoașterea politică

În 1918, este ales delegat al Episcopiei Clujului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – locul unde visul unei generații întregi prindea contur. După Unire, se înscrie în Partidul Poporului și devine deputat în Parlamentul României. Între 1920 și 1922, a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților. Dar nu și-a schimbat nicio clipă felul de a fi: discret, curat, devotat ideii că politica nu trebuie să corupă sufletul, ci să-l slujească.

În 1926, se retrage definitiv din viața politică și revine la condeiul său, la scris și reflecție.

Ultimii ani și uitarea nedreaptă

Odată cu instaurarea regimului comunist, i se retrage pensia. Trăiește cu greu, sprijinit de fiul său Ioachim, dar fără să se plângă. Nu a cerut nimic. Nici statui, nici funcții, nici elogii. El știa că sufletul nu se hrănește cu onoruri, ci cu adevăr. A murit în 1956, tăcut, dar demn.

Puțini și-au amintit de el. Dar cei care o fac, îi păstrează chipul așa cum a fost: drept, blând și luminos, ca un răvaș venit nu din vanitate, ci dintr-o inimă curată.


Răvaș de încheiere

Sunt oameni care lasă urme în cărți.
Și sunt oameni care lasă cărți în urma urmelor lor.
Elie Dăianu nu a scris pentru glorie. A scris ca să nu moară limba, școala, credința.
Și-a pus viața între coperțile unui cuvânt: demnitate.

Când veți trece prin Blaj sau veți deschide un Răvaș, amintiți-vă de el.
A fost acolo când România era doar o idee.
Și a rămas tăcut, când mulți s-au grăbit să se uite.

Recomandări autor