Părintele Iustin Pârvu – Lumina jertfei și duhul răbdării întru Hristos

Există în neamul românesc oameni care nu se sting, chiar dacă trupul lor se întoarce în țărână. Oameni care au ars precum candela din altar, luminând în întuneric fără să ceară nimic pentru ei. Un astfel de om a fost Părintele Iustin Pârvu – duhovnicul care a înfruntat întunericul unei epoci bolnave cu blândețea unui sfânt și cu tăria unui mucenic.

Viața lui nu a fost ușoară, nici liniștită, nici „de manual”. A fost o viață de luptă, de suferință, de rugăciune și de jertfă. Și tocmai prin aceste suferințe, părintele a devenit ceea ce mulți au simțit: un stâlp al Ortodoxiei românești, un „Avvă” al timpurilor moderne, un om al Adevărului, într-o lume tot mai grăbită să-l ocolească.

Din satul Petru Vodă – începuturi în simplitate și rugăciune

Părintele Iustin s-a născut pe 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, județul Neamț, într-o familie de țărani simpli, dar credincioși. În acele vremuri, viața era grea, dar curată. Rugăciunea era respirația caselor, iar postul, o rânduială firească, nu o obligație.

Încă din copilărie, tânărul Iustin a dat semne că poartă în suflet un dor adânc de Dumnezeu. Nu era un copil al vorbelor multe, ci al privirii adânci și al tăcerii. Învăța din fapte, din chipuri, din pădure și din biserica de lemn în care mergea cu părinții lui.

Chemarea monahală – un drum fără întoarcere

În 1936, la vârsta de doar 17 ani, a intrat ca frate în Mănăstirea Durău. Aici a învățat rânduiala monahală, ascultarea, rugăciunea, tăcerea și statornicia. Nu a fost un drum ușor, dar era un drum pe care sufletul său îl cunoștea dinainte de a-l păși.

După ce a urmat Seminarul Teologic de la Cernica, s-a întors în Moldova și, în 1940, a fost hirotonit preot. Însă vremurile se schimbau cu repeziciune, și curând avea să înceapă cea mai dureroasă parte a vieții sale: suferința pentru Hristos.

Închisoarea – locul unde s-a născut sfântul

În 1948, părintele Iustin Pârvu a fost arestat de regimul comunist și condamnat la 12 ani de temniță grea, pentru „vina” de a fi fost preot, monah și om al Adevărului. A trecut prin cele mai cumplite închisori: Suceava, Văcărești, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Gherla. Fiecare cu alt chip al durerii. Fiecare cu alt test al răbdării.

În închisoare nu mai era nimic: nici altar, nici veșminte, nici icoane. Doar pereți reci, lanțuri, foame și ură. Dar părintele nu s-a prăbușit. Dimpotrivă. A făcut din rugăciune veșmânt, din lacrimă – aghiazmă, și din suferință – lumină.

Vorbea puțin, dar iertarea îi era neîncetată. Nu purta ură nici față de călăii săi. Îi iubea în taină, cu nădejdea că poate, într-o zi, și ei vor cunoaște Lumina.

„Temnița a fost pentru mine o binecuvântare. Acolo am înțeles mai adânc ce înseamnă Crucea lui Hristos.”

Eliberarea – începutul unei alte jertfe

După 16 ani de închisoare și suferințe greu de descris în cuvinte, părintele Iustin a fost eliberat în 1964, odată cu decretul general de grațiere. Însă libertatea de afară nu însemna cu adevărat libertate. Erau vremuri în care zidurile se mutaseră din jurul trupului în jurul sufletului, iar frica, delațiunea și suspiciunea stăpâneau tot.

A lucrat o vreme ca muncitor forestier, iar mai târziu, discret și cu binecuvântare, a slujit în mănăstiri precum Secu și Bistrița, unde a început să reînvie duhul monahal, fără zgomot, fără aplauze — doar cu rugăciune și rânduială.

Mănăstirea Petru Vodă – un vis devenit zidire

În anii ’90, după căderea regimului comunist, părintele Iustin s-a întors în satul natal și a întemeiat Mănăstirea Petru Vodă, închinată martirilor din închisori. Aceasta nu a fost o simplă mănăstire, ci un loc de vindecare sufletească și o cetate duhovnicească a noii generații.

Acolo veneau nu doar monahi și credincioși, ci și tineri rătăciți, bolnavi, oameni apăsați de greutățile vieții, căutători de rost. Pe toți îi primea cu aceeași blândețe: nu judeca, nu certa, nu eticheta. Doar asculta, mângâia și încuraja.

„Nu vă temeți, dragii mei. Chiar și în cel mai întunecat ceas, Dumnezeu este cu noi. Important e să rămânem în Adevăr.”

Glasul blând al unui profet tăcut

Cu timpul, părintele a devenit unul dintre cei mai iubiți și căutați duhovnici ai României. Avea darul de a rosti adevărul fără să rănească, de a mustra fără să umilească, și de a ridica omul fără să-i slăbească demnitatea.

Vorbele lui aveau putere nu pentru că erau sonore, ci pentru că erau adevărate.
Vorbea despre neam, despre credință, despre jertfă și despre responsabilitatea noastră în fața istoriei.

„Vor veni vremuri în care veți fi puțini… dar nu vă temeți. Hristos a învins lumea!”

Ultimii ani – suferință senină și tăcere luminoasă

După anul 2010, părintele a început să se retragă treptat din activitatea publică. Trupul obosit, măcinat de suferințele închisorii și de nevoințele vieții monahale, începea să se pregătească pentru despărțirea de lume. Însă chipul lui devenise din ce în ce mai luminos, iar ochii, mai adânci și mai senini.

Până în ultima clipă a vieții, a primit oameni, a dat binecuvântări, a rostit cuvinte de întărire. N-a refuzat niciodată pe nimeni, nici măcar când durerea îl făcea să tremure. Trupul cădea, dar duhul era de neclintit.

Pe 16 iunie 2013, la ora 18:30, părintele Iustin a trecut la Domnul, la vârsta de 94 de ani. A fost înmormântat în curtea Mănăstirii Petru Vodă, acolo unde a iubit, a zidit și a slujit.

Moștenirea lui – un drum pentru cei care mai cred în jertfă

Părintele Iustin nu a lăsat în urmă tratate teologice, ci o viață întreagă trăită în Adevăr. Nu a fost un om al fastului, ci al rugăciunii simple. Nu a căutat aplauze, ci mântuirea celor din jur.

El rămâne pentru neamul românesc un mucenic viu, un duhovnic cu inimă de tată și conștiință de apostol. Rămâne în rândul celor puțini, dar drepți, care au înțeles că Ortodoxia nu se trăiește din vorbe, ci din tăcere, din răbdare, din iertare și din Cruce.

---

Răvaș de încheiere

Există în viața fiecăruia dintre noi un om care, fără să ridice vocea, ne-a schimbat viața. Pentru mulți, acel om a fost părintele Iustin Pârvu. Și va rămâne.
El nu a fost o personalitate. A fost un părinte. Nu un discurs. Ci o rugăciune care mergea înaintea noastră, pe drumul greu al întoarcerii la Dumnezeu.
Iar dacă azi, în tăcerea Mănăstirii Petru Vodă, ți se pare că se aude ceva din pământ… să știi că nu-i vântul. E respirația unui suflet care n-a încetat niciodată să ne iubească.

Recomandări autor