Valeriu Gafencu – Tânărul cu suflet de sfânt și cruce de mucenic

Valeriu Gafencu n-a fost doar un tânăr condamnat de vremuri. A fost un rug aprins care a ars tăcut în întunericul temnițelor comuniste, luminând cu viața sa tot ce e mai frumos în om: credința, jertfa și iubirea aproapelui. A murit ca un sfânt — și de atunci, nu-l mai putem pomeni altfel.

O tinerețe curată, sub semnul idealurilor mari

Valeriu Gafencu s-a născut pe 24 ianuarie 1921, în Basarabia, într-o familie de oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu. Tatăl său, învățător și om cu verticalitate, fusese deportat de sovietici și a murit în Siberia. Această dramă avea să fie doar începutul unei vieți încercate.

Încă din adolescență, Valeriu era cunoscut pentru inteligența sa vie, dar mai ales pentru delicatețea sufletului său. Colegii îl iubeau, profesorii îl respectau, iar prietenii îl căutau pentru seninătatea cu care vorbea despre credință, neam și jertfă. Învăța cu o sete sinceră, trăia simplu și curat, și căuta adesea singurătatea – nu din izolare, ci pentru a putea vorbi în tihnă cu Dumnezeu.

A studiat la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, iar apoi a fost admis la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași. Era, spun mărturiile vremii, un tânăr frumos la chip și blând la suflet. Avea tot viitorul în față. Dar a ales, cu deplină conștiință, să nu trăiască pentru sine.

Condamnarea: începutul drumului spre Golgota

În 1941, în contextul tulbure al epocii, Valeriu este arestat pentru activitatea sa în cadrul unei organizații de tineret considerată subversivă de regimul de atunci. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, o sentință care nu l-a frânt, ci l-a transformat.

A urmat un lung drum al suferinței, din temniță în temniță: Aiud, Pitești, Târgu Ocna. Închis la numai 20 de ani, și-a petrecut toată tinerețea în lanțuri, dar n-a căzut niciodată în deznădejde. Dimpotrivă, și-a transformat celula într-o chilie, iar suferința într-o scară către cer.

Temnița l-a călit și l-a sfințit. Nu se ruga pentru el, ci pentru cei care îl prigoneau. Nu cerea alinare, ci putere pentru a-i ajuta pe ceilalți. Își împărțea rația de mâncare, își dădea hainele mai groase celor bolnavi, și, cel mai cutremurător dintre toate: și-a oferit medicamentele pentru salvarea unui coleg, Richard Wurmbrand, evreu convertit la creștinism, care mai târziu avea să devină un martor al suferinței românești în exil.

Trupul în lanțuri, dar sufletul — cer senin

„Valeriu Gafencu nu s-a plâns niciodată. Era cel mai bolnav dintre noi, dar zâmbea mereu”, spunea un fost deținut politic. Tuberculoza îl măcina încet, dar nu i-a luat niciodată blândețea din ochi. Îndura toate cu tăcere, iar suferința îi devenise firescul zilei.

Nu cerea altceva decât o lumânare — o simplă lumânare pentru ceasul plecării. În cele din urmă, aceasta i-a fost aprinsă de un camarad, în ziua de 18 februarie 1952. A murit la Târgu Ocna, într-o cameră rece, dar cu chipul senin, ca un om care știa că urmează să se întâlnească cu Hristos.

O rugăciune vie, șoptită printre ziduri

Pentru Valeriu, temnița a devenit mănăstire. Rugăciunea sa nu era recitată, ci trăită. Nu se mulțumea cu formule — fiecare cuvânt ieșea dintr-un suflet care ardea. Într-o lume unde libertatea era interzisă, Gafencu era liber în Hristos. Și această libertate nu i-a putut-o lua nimeni.

Mărturiile celor care l-au cunoscut în închisoare sunt tulburătoare. Se ruga ore întregi, cu fața spre perete, uneori cu lacrimi care udau podeaua. Îi îmbărbăta pe ceilalți, chiar dacă el însuși abia mai respira. Împărtășea povești, citea din memorie pasaje din Scriptură și vorbea cu o dragoste nemărginită despre Maica Domnului.

Mulți îl considerau deja sfânt. Nu pentru vreo minune văzută, ci pentru că, în preajma lui, se simțea o pace care topea durerea. Deținuții își aminteau că noaptea, în tăcerea celulelor, se auzeau doar oftatul lui lin și rugăciunile rostite încet, cu o bucurie pe care n-o putea înfrânge nici suferința.

Valeriu, chipul unui martir român

Moartea sa a fost o plecare, nu o înfrângere. Și-a cerut iertare celor de lângă el, și-a făcut cruce și a închis ochii. Un camarad a rostit încet: „A murit cu numele lui Hristos pe buze și cu pace în inimă.” Nimeni nu a plâns cu glas mare, pentru că toți simțeau că asistaseră la o naștere în veșnicie.

Fără fast, fără sicriu, fără lumânări — a fost îngropat într-o groapă comună, ca un om de nimeni. Dar Dumnezeu avea să-l facă de toți. În inimile celor care l-au cunoscut, chipul lui Valeriu strălucea ca un rug aprins. A fost numit de părintele Nicolae Steinhardt, care a trecut și el prin temnițele comuniste:

„Sfântul închisorilor.”

Moștenirea unei vieți sfințite

Valeriu Gafencu nu a scris cărți. Nu a predicat din amvoane. N-a fost profesor, n-a fost preot. Și totuși, a învățat o întreagă generație ce înseamnă jertfa, credința, verticalitatea. A fost acel tânăr despre care nu putem vorbi fără să ni se strângă inima — pentru că și-a pus sufletul pe altarul unui neam care azi abia mai știe cine sunt sfinții săi.

Astăzi, sunt mii de oameni care îi rostesc numele cu lacrimi. S-au făcut icoane cu chipul lui. S-au ridicat cruci și troițe. Iar la Târgu Ocna, acolo unde s-a stins, vin oameni din toată țara să aprindă o lumânare. Ca aceea pe care a cerut-o și el. Un singur fir de lumină, ca semn că nu l-am uitat.

Cuvinte care au rămas

Deși nu avem manuscrise întregi, ne-au rămas frânturi din gândirea sa. O scrisoare, o vorbă, o rugăciune. Iată câteva cuvinte atribuite lui Valeriu, care au păstrat ecoul unei suferințe duhovnicești curate:

„Să-L iubim pe Hristos mai mult decât orice pe lume. Să-L iubim cu o iubire care nu așteaptă răsplată, ci care se bucură doar din faptul de a-I aparține.”

„Suferința este harul prin care Dumnezeu ne apropie de El. Nu te teme de durere. Când o simți, spune: ‘Doamne, acum ești aproape!’”

„Nu contează cât trăim. Contează cum ne trăim viața. Cu cât mai multă dragoste, cu atât mai puțină frică.”

Un răvaș în loc de epilog

Valeriu Gafencu nu a cerut niciodată nimic pentru el. Nu a revendicat, nu s-a justificat. Dar viața lui, deși tăcută și sfârtecată, strigă mai tare decât orice manifest.

Este chipul acelui român care nu a trăit ca să se salveze, ci ca să-i mângâie pe alții. Un om care s-a stins zâmbind, cu trupul sfărâmat, dar cu sufletul liber. Într-o lume grăbită să uite, Valeriu rămâne ca un ceasornic viu al memoriei: ne amintește, clipă de clipă, cine am putea fi, dacă am avea curajul să trăim frumos.

„A fost un tânăr de 30 de ani, dar a trăit cât un veac. Cu crucea pe spate și Hristos în inimă.”

Răvaș asternut cu evlavie, pentru cei ce nu vor să uite.

Recomandări autor