Părintele Zosim Oancea – O viață închinată lui Hristos, neamului și frumuseții

Pe pământul binecuvântat al Ardealului, în comuna Alma din județul Sibiu, s-a născut, la 21 iulie 1911, un om dăruit cu har și statornicie: părintele Zosim Oancea – slujitor al altarului, mărturisitor în temnițele comuniste și ctitor de lumină în cultura românească.

Viața sa a fost marcată de suferință încă din fragedă copilărie. Tatăl său a căzut în Primul Război Mondial, iar micul Zosim a fost crescut cu dragoste de bunicii din partea mamei, Zosim și Eufimia. De la aceștia a primit nu doar numele, ci și acea tainică sămânță a credinței și a răbdării, pe care avea să o cultive o viață întreagă. Cu duioșie, era numit „puiul moșului Zosim”.

Drumul formării duhovnicești și intelectuale

Însetat de cunoaștere și purtând în inimă chemarea slujirii, a urmat liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Acolo, în internat, sub îndrumarea profesorului de religie, a deprins smerenia și jertfa prin muncă.

Deși lipsit de resurse materiale, nu a renunțat la chemarea preoției. După o întrerupere a studiilor la Sibiu, a fost primit la Institutul Teologic din București, unde a absolvit în 1935 cu magna cum laude. Revenit la Sibiu, orașul de care era profund legat, a devenit preot la Catedrala Mitropolitană și profesor de religie la Școala Normală.

În acei ani ai frământărilor interbelice, Zosim Oancea s-a angajat și în activismul legionar, crezând într-o renaștere spirituală a românismului. L-a cunoscut îndeaproape pe Liviu Stan, pe Spiridon Cândea, pe Nistor Chioreanu și pe Nicolae Petrașcu. Era motivat nu de ură, ci de ideal – tatăl îi căzuse în Războiul de Reîntregire, iar realitățile sociale ale epocii cereau, în ochii săi, o trezire morală.

Familie și primii pași în slujirea Bisericii

La 5 mai 1935 s-a căsătorit cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma. A urmat o scurtă perioadă ca profesor de religie la liceul „I.G. Duca” din Cristur, iar mai apoi s-a alăturat mișcării „Oastea Domnului”, întemeiată de părintele Iosif Trifa.

Harul și dăruirea sa nu au trecut neobservate: mitropolitul Nicolae Bălan l-a numit preot la Catedrală și profesor la Liceul „Andrei Șaguna”. Apoi a fost chemat să predea la Școala Normală de fete și numit inspector de religie pentru întreaga Arhiepiscopie a Sibiului.

Calvarul închisorilor comuniste

În iulie 1948, pentru simpla publicare a unui calendar religios intitulat „Credința” – trecut, ironic, prin cenzura regimului –, părintele Zosim Oancea a fost arestat. Calendarul aducea venituri din care sprijinea familiile celor arestați politic. Gestul său a fost interpretat drept „ajutor legionar” și „uneltire contra ordinii sociale”.

În februarie 1949, a fost arestat împreună cu soția sa în gara din Copșa Mică. Dorina Maria, însărcinată, a fost eliberată după o săptămână, dar părintele a fost condamnat la 10 ani de închisoare, apoi i s-au adăugat încă 5. Despre această experiență, părintele avea să scrie în 2004, în lucrarea „Închisorile unui preot ortodox”.

Chinurile suferite în anchetă și detenție depășesc imaginația: tortura cu „morișca”, atârnarea între mese, foametea, frigul și izolarea. Transferat la Aiud, a fost închis în Zarca – regimul cel mai dur al penitenciarului. Acolo a împărțit pătura cu Aurel Cioran, fratele filosofului Emil Cioran. A cunoscut și alte figuri importante ale detenției: Nichifor Crainic, preotul Ilie Imbrescu, și mulți alții.

Hrana era redusă la sub 800 de calorii pe zi. Dormea pe ciment, cu o pernă improvizată dintr-un sac de paie. Despre această perioadă, scria cu o seninătate care sfidează suferința:

„Înțeleg prin calitatea de jertfă poziția sufletească de a nu avea, nici în suflet și nici în inimă, nici un gând și nici un sentiment de nemulțumire, de învinuire față de Dumnezeu sau de dușmănie și răzbunare față de oamenii care mi-au cauzat și mi-au administrat suferințe.”

Viața duhovnicească în temniță

În ciuda condițiilor inumane, părintele Zosim a fost preot până la capăt. A slujit tainic Sfânta Liturghie în celulă, cu o bucățică de cuminecătură ascunsă în rever și vin tonic din infirmerie. Administra Spovedania prin alfabetul morse, ciocănind în țeava caloriferului. Împărtășania era oferită prin „parașute” – bucățele de pâine coborâte discret de la un deținut la altul. Lecțiile sale de religie ținute în celulă au fost pentru mulți o salvare sufletească.

Două vise premonitorii i-au dat putere: în unul, Maica Domnului îi primea darurile pentru Liturghie; în altul, se vedea în Catedrala din Timișoara – lucru care avea să se împlinească după eliberare.

„Dacă aș fi trăit 100 de ani în libertate, nu aș fi putut face pentru sufletul omenesc ceea ce am făcut acolo, în temniță.”

Domiciliul forțat și munca la Canal

După eliberarea din Aiud, în 1958, părintele a primit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Bumbăcari. Se putea deplasa doar pe o rază de 15 km. A slujit într-o capelă improvizată, s-a îngrijit de o gospodărie modestă și a lucrat ca tinichigiu. Era apreciat de localnici, dar considerat „periculos” de regim.

În 1959 a fost trimis în lagărul de muncă de la Noua Culme, lângă Constanța, unde a spart piatră. Mai târziu, a fost mutat la Periprava, în Deltă, unde tăia stuf. A fost despărțit de familie, dar a reușit să-și vadă pentru prima dată fiul cel mic, Doru – o rază de lumină între ani de întuneric.

Eliberarea a venit abia pe 12 septembrie 1963. A descris această zi cu emoție în memoriile sale: bucuria nu era doar pentru libertate, ci pentru reîntoarcerea în sânul familiei.

Renașterea la Sibiel

Prin intervenția rectorului Nicolae Colan, a primit parohia din Sibiel, rămasă vacantă timp de doi ani. Aici, părintele Zosim avea să-și împlinească în tihnă misiunea.

A înălțat o biserică vie în inimile oamenilor și a ctitorit, cu sprijinul credincioșilor, Muzeul de Icoane pe Sticlă – început modest în anii ’70, dar devenit în timp cel mai mare muzeu de acest fel din România. Părintele nu și-a asumat niciodată singur meritul:

„Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu oamenii din sat.”

O viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor

La vârsta de 90 de ani, părintele Zosim Oancea putea spune că I-a slujit lui Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 în Sibiel. Prin jertfa sa, a înnobilat nu doar un sat, ci o țară întreagă.

Memoriile sale, „Datoria de a mărturisi”, rămân o mărturie vie a credinței în vremuri de prigoană. Fiul său, Doru Oancea, a devenit profesor universitar și teolog de renume, continuând flacăra credinței și a culturii.

Părintele Zosim a trecut la cele veșnice la 20 mai 2005, la vârsta de 94 de ani. La centenarul nașterii sale, în Alma și Sibiel au avut loc comemorări, iar în 2015, Mitropolia Ardealului i-a dedicat un simpozion.

Viața sa ne arată că, așa cum spunea Sfântul Pavel, „toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4:13). Într-o lume care uită repede, părintele Zosim Oancea rămâne o candelă vie – un om care a știut să transforme suferința în binecuvântare, și temnița în altar.

Recomandări autor