Părintele Ioan Iovan de la Recea – Mărturisitor al Credinței

În binecuvântata zi de 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor, s-a născut cel care avea să devină unul dintre mărturisitorii cei mai străluciți ai Ortodoxiei româneşti în vremurile întunecate ale persecuției comuniste. Părintele Ioan Iovan a venit pe lume în sânul unei familii preoțești, fiind fiul preotului Gavril Iovan și al preotesei Maria.

Providența divină îl înconjura încă din leagăn cu binecuvântarea unei case în care Numele Domnului era preaslăvit în fiecare zi. Crescând în această atmosferă de rugăciune și trăire duhovnicească, tânărul Ioan a primit încă din fragedă copilărie temelia solidă a credinței ortodoxe. Mediul spiritual sănătos al casei părintești avea să-i modeleze sufletul pentru marea chemare ce îl aștepta – aceea de a fi un adevărat slujitor al Celui Preaînalt.

Drumul către slujirea sfântă

După parcurgerea școlii primare în satul natal și a liceului în Oradea, tânărul Ioan și-a îndreptat pașii către Facultatea de Teologie din Cluj. Erau vremuri grele pentru neamul românesc, căci Ardealul de nord era cedat sub ocupația hortistă. Cu toate încercările și greutățile vremii, râvna pentru cunoașterea tainelor divine l-a purtat mai departe în studiile teologice.

În anul 1946, și-a susținut teza de licență la Facultatea de Teologie din Sibiu, având ca temă „Sfânta Euharistie și viața mistică” – o alegere care prevestea profunda sa trăire liturgică și mistică care avea să-l însoțească pe tot parcursul vieții. Un an mai târziu, în 1947, a început studiile doctorale în teologie, dorind să aprofundeze și mai mult tainele dumnezeiești.

Chemarea monahală și hirotonirea

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului și căutând desăvârșirea duhovnicească prin viața monahală, a fost călugărit în sfânta Mănăstire Sihastru de către Episcopul Antim Nica. În anul 1948 a fost hirotonit diacon, iar în 1949 ieromonah pentru Mănăstirea Vladimirești, primind binecuvântarea sfântă din mâinile Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici.

Alegerea acestui ierarh pentru slujirea sa hirotoniei nu era întâmplătoare. Episcopul Nicolae Popovici era omul care se asemăna cu el prin râvna pentru Biserică și prin atitudinea intransigentă față de puterea comunistă ce se instala. Această dreapta credință avea să-i aducă ambilor mari suferințe: episcopul Nicolae și-a plătit credincioșia cu înlăturarea din scaun și moartea în condiții umile, iar Părintele Ioan cu temniță.

Apostolatul duhovnicesc la Vladimirești

În cei șapte ani de slujire la Mănăstirea Vladimirești, Părintele Ioan a militat cu ardoare pentru o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului. Făcea acest lucru întemeiat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, deși unii l-au răstălmăcit în intențiile sale, iar alții l-au urmat fără discernământul cuvenit.

Afluența mare a credincioșilor la Mănăstirea Vladimirești și mișcarea duhovnicească ce se năștea în jurul acestei vetre de spiritualitate nu era pe placul puterii comuniste, care avea ca țintă diminuarea și, în final, stingerea fenomenului religios. Astfel au început șicanările: se făcea propagandă împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate ale credincioșilor, erau restrânse drepturile și libertățile religioase.

Memoriul îndrăzneț al unui mărturisitor

În aceste condiții de persecuție larvată, Părintele Ioan, fire dârză și neînfricată, a scris un memoriu curajos în care spunea printre altele:

„Partidul are reprezentanți în Biserică pe domnii împuterniciți. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin școli și în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credința în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului și metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă.”

Aceste cuvinte de foc, rostite cu curaj apostolic, au pecetluit soarta sa. Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 și caterisirea lui sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galați, iar procesul s-a încheiat cu o sentință de condamnare la moarte în prima instanță, comutată apoi în condamnare pe viață.

Calvarul închisorilor și mărturia de foc

Nouă ani și jumătate a executat Părintele Ioan în închisorile comuniste, până în 1964, când au fost amnistiați deținuții politici. A trecut prin mai multe penitenciare: bolnav grav la Galați, a fost dus la Văcărești, apoi la Jilava, la Gherla cu teribilul său comandant Goiciu, și în final la Aiud, unde deținuții cei mai „periculoși” au fost transferați după evenimentele din Ungaria.

Și aici, ca și la Galați și Văcărești, oficiază tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuță de ebonită, iar vinul se aducea în sticluțe de vin tonic. În aceste condiții de mare primejdie, Părintele Ioan continua să fie preot și să-și împlinească chemarea sa sfântă.

La Aiud se ducea o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice și fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic și fizic și se „reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele Ioan nu a cedat niciodată. A rămas ferm până la capăt, ca o stâncă nebiruită de furtunile persecuției.

Statornicia în suferință

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranților declarațiile celor ce s-au „reeducat”. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele Ioan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînțeles că nu a făcut acest lucru sacrileg. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud – o secție care era un adevărat loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate și umede.

Chiar și în aceste condiții extreme, Părintele Ioan și-a păstrat demnitatea și credința neștirbite. Comportarea sa în închisoare a fost considerată „rea” de către comandant, fiind pedepsit disciplinar de mai multe ori, totalizând 41 de zile izolare cu regim sever pentru diverse „fapte”: neîncadrare în program, deținere de obiecte nepermise, cântat cântece religioase în cameră, influențând și pe ceilalți deținuți să cânte.

Apostolatul în temniță

Chiar și în închisorile comuniste, Părintele Ioan a continuat să facă apostolat. A slujit, a împărtășit, a învățat, a mângâiat și a ajutat pe ceilalți deținuți. Avea prieteni chiar și printre gardieni, care îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidențiale.

Într-o discuție cu sergentul Gheorghe, unul dintre gardienii care îl respecta, Părintele îi spunea: „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-și pregătească un trai mai bun, cât trăiește pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veșnică.” Aceste cuvinte de înțelepciune duhovnicească arată că și în închisoare, Părintele își continua misiunea de păstor sufletesc.

Eliberarea și reînceputul

Dumnezeu l-a ținut pe Părintele Ioan în viață, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-și domiciliul în București pentru a nu le crea probleme celor apropiați.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alți doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din București. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

Această perioadă a fost una de reînnoire duhovnicească, de pregătire pentru ultima și cea mai rodnică perioadă a vieții sale – fondarea Mănăstirii de la Recea.

Fondarea Mănăstirii Recea

În anul 1991, Părintele Ioan a fost invitat să facă o mănăstire în Eparhia Ardealului. A acceptat, împreună cu dânsul venind și Maica Stareță Cristina Chichernea, tovarășa sa de suferință și de credință.

Au mers la Recea, județul Mureș, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuță și o clădire. Cei doi le-au definitivat și mănăstirea și-a început activitatea.

În 1992 s-a construit un altar de vară și o clopotniță. În 1993 a început construirea cetății mănăstirești propriu-zise, iar în 1995 construirea bisericii.

Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfințit biserica mănăstirii, înconjurați de mulți ierarhi și preoți, și peste douăzeci de mii de credincioși.

Moștenirea spirituală

Lucrarea duhovnicească desfășurată la Recea de Părintele Ioan a fost una binecuvântată. Departe de tumultul lumii, în liniștea și pacea munților Mureșului, a reușit să clădească o adevărată vatră de spiritualitate ortodoxă.

Până la adormirea sa în Domnul, pe 17 mai 2008, Părintele Ioan Iovan a rămas un exemplu viu de credință nebiruită, de statornicie în suferință și de iubire față de Biserica lui Hristos. Mormântul său de la Mănăstirea Recea a devenit loc de pelerinaj pentru credincioșii care caută îmbărbătare în credință și pildă de viață creștină.

Cuvintele sale profetice

Părintele Ioan mărturisea:

„Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”

Aceste cuvinte luminoase arată că pentru un suflet cu adevărat creștin, chiar și suferința devine mijloc de îndumnezeire și de apropiere de Domnul. Părintele Ioan Iovan rămâne astfel un model de mărturisire a credinței, un făcător de minuni prin rugăciune și un luminător de suflete pentru generațiile de astăzi și de mâine.

Memoria sa cea sfântă să fie pururea în binecuvântare!

Recomandări autor