Un rug aprins în tăcere – Viața Părintelui Benedict Ghiuș

I. O lumină tăcută în mijlocul oamenilor

Există oameni a căror viață nu face zgomot, dar care lasă în urmă o lumină adâncă, care nu se stinge. Părintele Benedict Ghiuș a fost unul dintre aceștia. Chipul său blând și inima sa statornică, rugăciunea tăcută și viața așezată l-au transformat într-o prezență de adâncime în Ortodoxia românească.

Născut Vasile Ghiuș, la 21 octombrie 1904, în satul Domnești din județul Vrancea, avea să traverseze veacul XX cu o discreție nobilă, dar cu o influență care a luminat multe conștiințe. A fost ieromonah, duhovnic, profesor, teolog, mărturisitor. A fost un om al rugăciunii, dar și un dascăl al minții limpezi. A trecut prin suferință fără să cârtească și a iertat fără să ceară nimic în schimb. Până la capăt, a rămas un om cu inimă întreagă.

II. De la Domnești la Strasbourg – Drumul unei vocații

Părintele Benedict a început studiile teologice la Chișinău și București, formându-se în școlile ortodoxe ale timpului cu o seriozitate aleasă. Avea o minte clară și o chemare profundă spre teologia ascetică. Cu o bursă de merit, a fost trimis la Strasbourg, unde și-a pregătit doctoratul. Trecuse mai întâi pe la mănăstirea benedictină Maria-Laach din Germania, unde trăise un timp între monahi catolici, observând disciplina lor interioară, sobrietatea și ordinea vieții spirituale. Le-a vorbit apoi, cu admirație și echilibru, elevilor seminariști români despre viața acelor călugări, îndemnându-i să fie și ei serioși și devotați, pentru că Biserica are nevoie de slujitori bine pregătiți.

În 1943, era deja o figură cunoscută în mediul bisericesc. A participat la prohodirea Mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei la Mănăstirea Antim, înconjurat de preoți, monahi și oficiali ai vremii. La începutul anului 1944, fără să candideze, a fost ales episcop al Hotinului – prin votul spontan al Adunării Eparhiale și al membrilor Sfântului Sinod. Alegerea a fost însă anulată arbitrar de conducerea vremii, sub presiuni politice. A primit această răstignire în tăcere și a fost apoi forțat să părăsească Mănăstirea Antim. S-a mutat în gazdă, într-o casă din apropiere, continuând să trăiască în rugăciune și în ascultare de voia lui Dumnezeu.

III. Profesor, duhovnic, trăitor – în miezul teologiei vii

După război, în 1945, a ocupat prin concurs postul de asistent universitar la catedra de Ascetică și Mistică a Facultății de Teologie din București. Era o vreme tulbure, dar părintele Benedict aducea lumină prin prezența sa: cuvânt limpede, logică așezată, gândire adâncă și trăire autentică. În absența profesorului titular, a ținut și cursurile de Teologie Ascetică și Mistică. La orele lui veneau nu doar studenții teologi, ci și tineri de la alte facultăți – atrași de harul și echilibrul vorbirii sale. În sălile acelea încă reci după război, se simțea că în inima acestui om ardeau liniștit o bucurie și o putere venite din altă lume.

În acei ani, a început să se contureze și mișcarea duhovnicească a „Rugului Aprins”. Inspirată din imaginea biblică a rugului care ardea și nu se mistuia, inițiată de părintele Daniil Sandu Tudor, ea a adunat în jurul ei călugări, teologi, artiști, studenți – toți căutători ai rugăciunii inimii. Părintele Benedict era în miezul acestui foc lăuntric. Se citeau Filocalii, se medita asupra scrierilor Părinților, se rostea Rugăciunea lui Iisus cu tăcere și adâncime. În serile liniștite din biblioteca Mănăstirii Antim, el era un reper – versantul monahal al mișcării, cum avea să fie numit.

A primit binecuvântarea pentru această lucrare și de la părintele Ioan Culighin, monah rus venit din Mănăstirea Optina, trăitor al Rugăciunii lui Iisus în cele mai grele condiții. Părintele Benedict a fost considerat de cei apropiați un inițiat deplin în această formă de rugăciune. Și din acea rugăciune izvora întreaga lui ființă.

IV. Întunericul temniței – lumină neîntreruptă

La 13 iunie 1958, părintele Benedict Ghiuș a fost arestat în cadrul „Lotului Rugul Aprins”. A fost acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale, împreună cu alți 15 duhovnici, teologi și intelectuali. A trecut prin Jilava, Aiud și lagărul de muncă de la Salcia. Regimul era dur: frig, foamete, mizerie, umilință. Iar în mijlocul acestor condiții, părintele Benedict nu a încetat niciodată să fie duhovnic.

Cei care l-au văzut atunci vorbesc despre blândețea lui senină, chipul subțiat de suferință, vocea clară, în care fiecare cuvânt mângâia. La Jilava, în celule ticsite, era o rază de pace. La Salcia, după ani de izolare la Aiud, l-au văzut trudind cu sapa pe umăr sau roaba în mâini, în haine vărgate, dar cu fruntea senină. Duminicile, în curtea lagărului, se adunau în jurul său preoți și laici – și părintele Benedict le vorbea din Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie. Cuvintele sale erau hrană. Suferințele se topeau sub căldura rugăciunii lui. A fost eliberat în iunie 1964, după șase ani de temniță.

V. La Cernica – între rugăciune și lumină

După o scurtă revenire la Catedrala Patriarhală, în 1974 s-a retras la Mănăstirea Cernica. Avea deja 70 de ani, dar lumina lui era mai intensă ca oricând. La Cernica, sub binecuvântarea tăcerii, și-a așezat bătrânețile ca pe o candelă la icoană. Diortosirea Proloagelor tipărite la Mănăstirea Neamț în secolul XIX nu era pentru el simplă muncă filologică, ci o liturghie a inimii.

Scrierile sale, publicate în revistele Patriarhiei, respirau aceeași tăcere vie: nu trata intelectual teme teologice, ci le trăia, le răspândea, le dăruia. În chilia sa, veneau călugări, preoți, mireni. Pe toți îi primea cu aceeași pace. Uneori, se ruga în biserică, alteori, ajuta la pomeniri. Niciodată nu cerea, niciodată nu condamna. Era ca un izvor într-o pădure liniștită: cine îl găsea, pleca adăpat.

A suferit mult – de reumatism, de o rană grea la picior – dar n-a cârtit niciodată. Spunea adesea: „Cea mai grea pedeapsă e când Dumnezeu te lasă de capul tău.” Și mai spunea: „Dacă nu ai încredere în Dumnezeu, nimic nu are sens în această viață.”

A trecut la Domnul pe 12 iunie 1990, în chilia sa de la Cernica. S-a stins ca o lumânare curată, arzând până la capăt.

VI. Răvaș de încheiere

Părintele Benedict Ghiuș nu a fost un om al lozincilor. Nu a făcut carieră, nu a căutat ranguri. A zidit în taină. A iubit Biserica nu cu vorba, ci cu viața. Iar tăcerea lui a devenit lumină pentru alții.

Ceilalți nu l-au urmat pentru că le vorbea frumos. Ci pentru că i-a ascultat. Pentru că i-a înțeles. Pentru că a ars pentru ei fără să ceară ceva în schimb.

Îl mai poți simți, poate, și astăzi, în liniștea de la Cernica, între bătrânii platani și tăcerea apelor. Acolo unde rugăciunea continuă să lucreze. Acolo unde cuvintele se pleacă și începe adevărul.

Viața lui rămâne o pildă despre blândețea care nu se teme. Despre suferința care nu urlă. Despre rugăciunea care nu cere. Și despre sfințenia care nu se strigă.

Recomandări autor