Un foc în duh și în cuvânt – Viața lui Sandu Tudor, inițiatorul Rugului Aprins

Într-o epocă în care ideologiile și-au cerut jertfele, iar cuvintele au fost adesea trădate, Sandu Tudor – devenit mai târziu monahul Daniil de la Rarău – a fost un om care a ars între cuvânt și rugăciune. Poet, gazetar, luptător împotriva extremismului și alunecărilor mistice politizate, a fost în același timp inițiatorul mișcării duhovnicești Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. A sfârșit în temnițele comuniste, dar flacăra pe care a aprins-o continuă să lumineze discret în conștiința celor care caută adâncul.

I. Tânărul Alexandru Teodorescu – căutare, luptă, însetare de sens

Născut la 22 decembrie 1896, în București, într-o familie de intelectuali, Alexandru Teodorescu (numele de botez al lui Sandu Tudor) a traversat tinerețea cu o intensitate aproape profetică. A fost ofițer în Primul Război Mondial, student la Arte Frumoase, profesor, publicist, redactor și spirit viu în mișcarea culturală interbelică. Avea o fire neobosită, cu o cultură teologică și filosofică profundă, hrănită de dialoguri și lecturi alese. A fost apropiat de cercurile Asociației Criterion, dar și de Gala Galaction, care i-a înlesnit o funcție la Internatul Teologic din Chișinău.

Vizita la Muntele Athos în 1928 i-a schimbat cursul vieții: acolo, timp de opt luni, a cunoscut monahi cu viață aleasă și a descoperit sensul isihiei – tăcerea în rugăciune. Întors în țară, a continuat să caute adevărul cu același dor mistuitor, oscilând între mistică și angajament social. A fost o vreme apropiat de gândirism, dar s-a rupt radical de orice tendințe ideologice extreme. A dezaprobat fascismul, a respins antisemitismul și a refuzat idolatrizarea oricărei puteri.

II. Publicist de avangardă și opozant lucid al extremismului

În anii ’30, Sandu Tudor a fost o voce aparte în presa vremii. Fondator al revistei Floarea de Foc și colaborator la Credința, a scris cu un amestec rar de lirism, logică și frământare spirituală. A tipărit și buletine antifasciste în clandestinitate, motiv pentru care a fost arestat de Siguranță în 1942 și închis la Târgu-Jiu. La ieșirea din detenție și-a găsit familia destrămată. În acest moment de răscruce, alegerea sa nu a fost evadarea, ci chemarea: s-a întors spre viața monahală.

III. Antim – chilie sub clopote, rugăciune sub veac

În 1948, intră în monahism la Mănăstirea Antim, sub numele Agaton. În chilia sa, situată sub clopote, citea, scria, se ruga. Nu s-a rupt de cultură, ci a înrădăcinat-o în duh. Aici, în inima Capitalei, se năștea Rugul Aprins – o mișcare de rugăciune, adunare duhovnicească și isihie ortodoxă. Împreună cu părintele Ioan Culighin, monah rus venit din Mănăstirea Optina, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim, Sandu Tudor a adunat în jurul său o pleiadă de intelectuali, clerici, călugări și studenți – toți uniți prin rugăciunea inimii.

Printre cei care au format Rugul Aprins se aflau Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Bartolomeu Anania, Andrei Scrima. Se adunau în biblioteca mănăstirii, discutau Filocalia, comentau textele Părinților Răsăriteni, rosteau împreună Rugăciunea lui Iisus. Timp de trei ani (1945–1948), aceste întâlniri au fost o oază de lumină într-o societate care începea să alunece în întuneric politic.

„Ceea ce este original în noi se păstrează și ia vigoare mai ales dacă nu vom pierde din vedere pe strămoși. Nu este numai ceea ce s-a născut în noi, dar și ceea ce știm să agonisim, care ne aparține și face parte integrantă din substanța noastră.”

Așa gândeau cei care se adunau la Antim: că viața spirituală nu e o invenție modernă, ci o continuitate în Duh. Iar originalitatea nu se naște din ruperea de rădăcini, ci din înflorirea lor.

IV. Arestarea și suferința – între rugăciune și lanțuri

După instaurarea regimului comunist, Rugul Aprins a fost considerat o „organizație contrarevoluționară”. În 1949, Sandu Tudor este arestat și trimis la muncă silnică la Canal. După eliberare, se retrage la Mănăstirea Rarău, unde devine ieroschimonahul Daniil. Trăiește acolo în asceză, dar și în supraveghere constantă. În 1958, este din nou arestat, împreună cu alți membri ai Rugului Aprins. Este considerat „capul lotului” și condamnat la 25 de ani temniță grea, cu alți 15 ani de detenție riguroasă. Va fi dus la Aiud, unde execută o parte din pedeapsă cu lanțuri grele la picioare.

„Omul e un tot de puteri neobișnuite și tainice care se ignorează. Din pricina aceasta, în chip paradoxal, el nu are la îndemână decât totalul slăbiciunilor sale, iar nu puterea.”

Acest paradox l-a însoțit pe părintele Daniil în toate închisorile prin care a trecut. Slăbiciunea aparentă a trupului nu i-a învins niciodată puterea lăuntrică – aceea care nu se strigă, dar care arde în tăcere.

Nu s-a plâns. Nu a cerut. Nu a denunțat. A continuat să se roage. A continuat să tacă. Când a fost văzut pentru ultima oară de foștii camarazi, era slăbit, dar senin. A părăsit trupul fizic la 17 noiembrie 1962, în închisoarea Aiud, în Râpa Robilor. Trupul i-a fost aruncat, dar duhul său a rămas – viu, arzând, mărturisitor.

V. Răvaș de încheiere

Sandu Tudor a fost un om cu duh puternic, dar nu agresiv. A fost un poet care a ars cuvântul până când acesta s-a prefăcut în rugăciune. A fost un călugăr care n-a fugit din lume, ci a îmbrățișat-o cu durerea ei. A fost un conducător duhovnicesc care nu și-a impus voia, ci și-a așezat viața pe altarul unei chemări mai presus de el.

Pentru unii, a fost un incomod. Pentru cei care l-au cunoscut în duh, a fost o flacără tăcută – un rug care a ars și n-a mistuit. Un Rug Aprins.

Și, poate, cel mai mare dar al lui pentru noi este că ne-a arătat că se poate. Că în cea mai întunecată noapte, dacă inima arde în rugăciune, lumina nu se stinge. Ea doar se face mai adâncă.

Recomandări autor