Părintele Nicodim Măndiță – Apostolul Cuvântului Dumnezeiesc

În anul 1889, în cătunul Bunești din Argeș, se năștea într-o familie de țărani credincioși un prunc care avea să devină una dintre luminile duhovnicești ale ortodoxiei românești. Nicolae Măndiță, copil smerit și cu aplecare către carte încă din fragedă tinerețe, își împărțea cu sătenii din cunoștințele sale, chiar dacă nu putuse urma mai mult de cinci clase elementare. Însă Dumnezeu nu caută pe cei învățați în cărțile lumii, ci pe cei cu inima curată și râvna fierbinte pentru lucrurile cerești.

Chemarea către slujirea Domnului s-a manifestat într-un mod paradoxal în viața tânărului Nicolae. După ce și-a îndeplinit cu cinste datoria față de țară, slujind în armată între 1911-1918 și participând la campania din Bulgaria și la luptele Primului Război Mondial, unde s-a dovedit un ostaș curajos și apreciat, a ales calea cea îngustă a jertfirii de sine.

În anul 1920, părăsind gloria lumească și mulțumirea oamenilor, s-a călugărit la Schitul Măgura din județul Bacău, primind numele de Nicodim, după cel care „a venit la Iisus noaptea” și a căutat adevărul cu smerenie.

Predicatorul itinerant al satelor românești

Datorită evlaviei și pregătirii duhovnicești deosebite, părintele Nicodim a primit în scurt timp și harul preoției. Spre deosebire de mulți călugări care își petrec viața în tăcerea chiliei, el a fost trimis să slujească în lume, să coboare printre oameni și să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. Timp de treisprezece ani, cu râvna unui apostol adevărat, a slujit în parohii din Bacău, Alba și Cluj: Vâlcele, Schitu-Frumoasa, Pâclișa, Hășmașul Ciceului, Leurda Gârboului și Simișna.

În toate aceste locuri, părintele nu a predicat învățături spectaculoase sau filosofii înalte, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe înțelesul celor mulți. El înțelegea că omul simplu are nevoie de îndrumare clară și practică pentru a trăi conform preceptelor creștine. Astfel, chiar și interdicții aparent exterioare, precum cea de a nu mai bea sau „nunta fără lăutari”, marcau de fapt asumarea unei existențe calitativ superioare, o transformare dinlăuntru a omului.

Puterea predicii părintelui Nicodim nu stătea în elocvența cuvintelor, ci în exemplul personal. El nu făcea niciodată rabat de la preceptele dreptei credințe, fiind extrem de exigent în această privință. Era unul dintre cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, apărându-și turma și căutând să readucă la sânul ei pe cei care trecuseră la alte credințe, folosind exclusiv argumentul dialogal, fără a recurge la măsuri coercitive.

Apostolul cărții sfinte – „Ia și citește!”

Părintele Nicodim și-a dat seama că nu sunt de ajuns numai predicile, slujbele și Tainele sfinte pentru transformarea spirituală a omului. Era nevoie ca oamenilor să li se ofere și cărți sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului creștinesc, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos:

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu.”

Deși ducea o viață modestă, părintele folosea banii pe care îi primea de la credincioși pentru a cumpăra cărți pe care le dădea tuturor celor care doreau să citească. Căuta acele „cărți folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfățișat pe înțelesul credincioșilor simpli, redescoperind tradiția medievală a „cărților populare”, în care învățătura creștină este transmisă prin parabole cu caracter dogmatic și moral.

Mai mult, părintele Nicodim s-a apucat el însuși de scris, lista lucrărilor sale fiind impresionantă. Fiu de țăran, trăind alături de țărani, el înțelegea foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrările lui țineau cont de aceasta. Printr-o pedagogie duhovnicească rafinată, reușea să transmită învățăturile cele mai înalte într-un limbaj accesibil și plin de sens pentru omul simplu.

Pentru anumite spirite academice, stilul părintelui Nicodim poate părea prea simplu. Și totuși, tocmai această simplitate – născută din credință vie și iubire sinceră pentru sufletul omului – a fost cea care a cucerit inimi și a făcut ca Adevărul să coboare acolo unde înțelepciunea lumii rareori pătrunde. Puțini dintre criticii săi au fost în stare să întoarcă atâtea suflete pe calea credinței sau să trezească în oameni dorința de a face un lucru esențial, dar adesea neglijat: citirea cu seriozitate a cărților de învățătură creștină, pentru a cunoaște, a trăi și a apăra dreapta credință.

Părintele Nicodim și-a păstrat capul pe umeri, evitând să se transforme într-un preot-taumaturg (așa cum din păcate sunt destui și azi, mai ales prin satele din Moldova), îndemnând oamenii să meargă la medic pentru problemele de sănătate, chiar dacă tradiția consemnează numeroase acte de vindecare săvârșite prin rugăciunea părintelui. La spovedanie dădea drept canon penitentților citirea de cărți sfinte, cei neștiutori de carte trebuind să roage pe alții să le citească.

O întâmplare consemnată de Gheorghe Ionescu ilustrează perfect metoda pastorală a părintelui. Când o femeie neștiutoare de carte se împotrivea canonului de citire pe care i-l dădea la spovedanie, părintele îi explica cu blândețe:

„Daca nu știi carte, plătești acelora care știu să citească, iar dumneata asculți cu atenție și așa îți poți face canonul… Precum nu toți oamenii sunt croitori, dar toți poartă haine, tot așa și cu citirea. Cum am știut să facem păcatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot așa trebuie să cheltuim acum ca să putem scăpa de el.”

Rețeaua clandestină a cuvântului dumnezeiesc

Din 1933, părintele Măndiță revenise în spațiul mănăstiresc, „navigând” între mănăstirile Agapia și Văratec. Însă instalarea regimului comunist și măsurile drastice luate împotriva colportajului bisericesc în 1948 nu l-au descurajat.

După 1948, au fost luate măsuri drastice de limitare a colportajului bisericesc și a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice cărți cu conținut „mistic”. Cărțile religioase puteau fi tipărite doar sub egida editurilor bisericești, în număr restrâns și cu difuzare limitată.

Părintele nu a acceptat situația și, pe baza vechilor relații, a dezvoltat cea mai amplă și bine organizată rețea de „samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunistă.

Nucleul îl reprezenta o mână de oameni devotați, care copiază la mașina de scris scrierile părintelui Măndiță, dar și multe alte cărți cu caracter religios, pe care apoi le tipăreau la mica lor tipografie clandestină. Într-un act de curaj remarcabil, au reușit să scoată cărți chiar la tipografii „oficiale” din diverse localități ale țării, inclusiv tipografiile eparhiilor, semn că oficialii Bisericii nu erau străini de acest demers providențial.

Alături de cărțile care au fost tipărite în timp, a existat și o cantitate substanțială de volume tipărite până în 1948, salvate de la calea focului și distribuite apoi din casă în casă. Aceștia oameni plecau în lungi călătorii cu geamantanele grele de cărți, riscându-și libertatea pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu.

Dimensiunile acestei activități clandestine erau uimitoare. În patru locații din București, organele statului au descoperit nu mai puțin de 500.000 de volume! Activitatea grupului s-a desfășurat neîntrerupt din 1948 până în 1964, iar impactul ei în rândurile credincioșilor a fost imens.

În 1955, o parte dintre colaboratorii părintelui au fost arestați, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrări „ilegale” cu caracter religios. Nimeni nu a trădat rețeaua și nu l-a denunțat pe părinte, deși numele său a fost vehiculat în anchete. Deoarece unii dintre colportori erau membri ai Asociației „Oastei Domnului”, interzisă la acea vreme, s-a deschis o anchetă pe această linie, în care a fost inclus și părintele Nicodim.

Martirul pentru libertatea conștiinței – condamnat după „marea eliberare”

În 1964, rețeaua cade și sunt descoperite depozitele de cărți. În pofida urmăririi sistematice, Securitatea nu reușise să stabilească cu certitudine tipul de activitate „dușmănoasă” dus de Nicodim Măndiță până atunci. Zece persoane sunt judecate și condamnate la București, prin Sentința nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru răspândirea de publicații interzise. Din pricina vârstei înaintate și a bolii, părintele a fost judecat separat, la Târgu Neamț.

Părintele Nicodim este condamnat în ianuarie 1965, prin sentința penală nr. 38, la opt ani închisoare corecțională pentru „răspândirea de publicații interzise”. Paradoxal, procesul are loc la doar câteva luni după amnistia deținuților politici din 1964, ceea ce dovedește continuitatea represiunii și frica regimului față de orice formă de rezistență spirituală.

Cei care au instrumentat dosarul au căutat mai întâi să acrediteze ideea de speculă, cu mai multe conotații spre dreptul comun, deși într-un sistem comunist și specula este o infracțiune cu caracter politic. Pentru că acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicațiile confiscate, constatându-se că ele conțin numeroase idei periculoase pentru regim.

Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit părintele reprezintă o condamnare politică limpede, un atac la libertatea de conștiință. Părintele va fi internat la Aiud, în aceeași închisoare abia părăsită de cei care fuseseră supuși reeducării. Cele 500.000 de cărți au fost trimise pentru a fi arse, o pierdere incalculabilă pentru spiritualitatea românească.

După un an și jumătate de închisoare, restul de pedeapsă i-a fost anulat prin „bunăvoința” regimului. S-a întors la mănăstirea Agapia, unde și-a încheiat existența pământeană în seara de 5-6 iulie 1975.

Duhovnicul luminat de har

Măicile din Mănăstirile Văratec și Agapia mărturiseau că părintele Nicodim era un om de rugăciune neîncetată. Se ruga în chilie cu mâinile înălțate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvind pe Dumnezeu. Uneori, fața lui era luminată de darul rugăciunii și de bucuria Duhului Sfânt.

Ca duhovnic, era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toți îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenție și îi sfătuia cu înțelepciune, căci era statornică și hotărât în cuvânt și niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.

Când un om tulburat venea la el cerând un cuvânt de folos în necazuri, părintele îi spunea cu blândețe duhovnicească:

„Nu te tulbura, frate. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a pășit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, sfinții mucenici și toții părinții. Pe aici se cade să trecem și noi, cei care urmăm lui Hristos. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinței și al necazurilor vieții.”

Pentru sfânta rugăciune învăța cu pricepere duhovnicească:

„Frăților, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte și cu atenție. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândești, la aceea te și închini, și rugăciunea se preface în păcat. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum își întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.”

Moștenirea spirituală – „Ia și citește!”

Părintele Nicodim Măndiță rămâne în conștiința poporului român ca un exemplu luminat de credincios care a salvat cărțile sfinte de la ardere și a îndemnat lumea: „Ia și citește!” – un îndemn care îi definește întreaga activitate pastorală și misionară.

Lucrările sale, publicate după Revoluție, continuă să hrănească sufletele setoare de adevăr.

Carti publicate ale părintelui:

• Rugăciunea lui Iisus (Ed. Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996)
• Învățături despre rugăciune (Ed. Agapis, 1997)
• Îndrumar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 1997)
• Viața Maicii Domnului (Ed. Agapis, 1997)
• Oglindă Duhovnicească (Ed. Agapis, 1998)
• Vrednicia sufletului (Ed. Agapis, 1998)
• Îndreptar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 2001)
• Al cui chip să purtăm? (Ed. Agapis, 2003)
• Dai voință iei putere (Ed. Agapis, 2003)
• Despre păcatul înjurăturilor (Ed. Agapis, 2003)
• Judecata particulară a sufletului omenesc după ieșirea din corp (Ed. Agapis, 2003; reeditată în 2006)
• Pacea părinților cu pruncii lor (Ed. Agapis, 2005)
• Priveghiul creștinesc (Ed. Agapis, 2005)
• Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică (Ed. Agapis, 2007)
• Capcanele iadului (Ed. Agapis, 2007)
• Minunile Maicii Domnului (Ed. Agapis, 2008)
• Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor (Ed. Agapis, 2008)
• Păcatul furtului (Ed. Agapis, 2008)
• Fumatul este un păcat? (Ed. Agapis, 2008)
• Oglindă duhovnicească – 6 vol. (Ed. Agapis, 2008-2009)

Astăzi, când cuvântul se risipește adesea în zgomot, iar credința este privită ca o opțiune culturală, nu ca o cale de mântuire, viața Părintelui Nicodim Măndiță ne cheamă înapoi la rădăcini: la rugăciune, la carte, la simplitatea care luminează. El n-a căutat nici aplauze, nici funcții, ci suflete. Și le-a aflat. Cu o tiparniță ascunsă și o credință fără teamă, a ținut aprinsă candela Cuvântului Dumnezeiesc atunci când alții o stingeau.

Să luăm și noi cartea în mâini, nu doar pentru a o citi, ci pentru a ne lăsa citiți de ea. În tăcerea paginii, Dumnezeu încă ne grăiește.

Recomandări autor