Cicerone Ionițoiu – Din țara sârmelor ghimpate spre lumina memoriei

A fost arestat, bătut, înfometat, umilit. A cunoscut toate formele durerii, dar n-a trădat niciodată. Când alții tăceau, el a rostit adevărul. Când mulți uitau, el a notat fiecare nume, fiecare martir, fiecare rană. Cicerone Ionițoiu n-a fost doar un supraviețuitor al Gulagului românesc – a fost arhivarul conștiinței, cronicarul celor care au suferit și au murit în întuneric. O viață întreagă a luptat ca memoria celor pierduți să nu fie îngropată de uitare.

O tinerețe marcată de idealuri și curaj

Cicerone Ionițoiu s-a născut la 8 mai 1924, în Craiova, într-o Românie încă vie, dar tot mai amenințată de spectrul întunecat al regimurilor totalitare. În anii de liceu și de studii universitare – fiind student la Litere, Științe și Drept – s-a implicat activ în mișcările studențești, devenind una dintre vocile tinere ale demnității românești. Aderarea sa la Tineretul Universitar Național Țărănist nu a fost o simplă alegere politică, ci un act de credință în libertate și în valorile democratice.

Persecutat de regimul comunist – începutul unui calvar

În 1945, în timp ce se afla în Craiova, a fost răpit de trupele NKVD și dus la anchetă. A scăpat doar datorită ingeniozității sale – a aruncat bilețele în care cerea ajutor – și intervenției unor lideri țărăniști locali. Dar episoadele de acest fel nu aveau să fie singulare.

Arestat din nou în vara lui 1947 pentru distribuirea de manifeste anticomuniste, a fost bătut și anchetat în beciurile Ministerului de Interne. A urmat prima condamnare: cinci ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost deținut în cele mai dure lagăre și închisori: Peninsula, Poarta Albă, Jilava, Oradea. Eliberat în 1954, dar permanent supravegheat, a fost rearestat în 1961 și condamnat din nou – de această dată la șase ani. În total, a petrecut peste un deceniu în infernul carceral comunist.

O conștiință care nu a cedat – viața în detenție

Cicerone Ionițoiu a fost un om care a rezistat nu doar fizic, ci moral. A refuzat colaborarea, a refuzat „reeducarea”, a refuzat să-și trădeze conștiința. În biletul de eliberare din 1964, autoritățile au notat: „comportare rea” – adică o demnitate de neclintit, refuzul compromisului, curajul de a spune „nu”.

Experiențele din detenție au fost marcate de foamete, bătăi, lanțuri, frig, izolare, muncă silnică în condiții de exterminare. La Jilava a stat în celule cu 280 de oameni, fără aer și fără lumină. La Peninsula și Poarta Albă a trăit experiența lagărelor de muncă forțată. A cunoscut și ororile reeducării – aplicate unora dintre colegii săi de deținuți. A fost martor la crime, abuzuri, trădări, dar și la gesturi de solidaritate care i-au întărit credința că omul, chiar în cea mai mare umilință, poate rămâne om.

Exilul – o luptă continuă pentru adevăr și memorie

În 1979, grație intervenției președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing, a primit dreptul de a emigra. Ajuns la Paris, nu și-a trăit exilul ca o retragere, ci ca o nouă misiune. În tălpile pantofilor ascundea microfilme cu date despre cei care suferiseră în temnițele comuniste. Nu și-a căutat odihna – din ziua următoare a început să lucreze sistematic la ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante opere documentare ale exilului românesc.

Victimele terorii comuniste – o operă unică în Europa de Est

A început prin a scrie. A adunat nume. A reconstituit istorii. A înțeles că, în fața tăcerii instituționale din România, memoria trebuie salvată de către supraviețuitori. A redactat peste 150.000 de fișe ale victimelor. A fost autorul unei serii monumentale: Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși, 11 volume publicate între 2000 și 2010. A continuat cu Cartea de aur a rezistenței românești, Morminte fără cruce, Persecuția Bisericii din România, Memorii. Din țara sârmelor ghimpate și Figuri de legendă.

Opera sa, meticulos documentată și scrisă cu o sobrietate demnă, este un proces-verbal moral al regimului comunist. Numele victimelor au fost ulterior inscripționate pe monumente precum Spațiul de Reculegere și Rugăciune de la Sighet – dovadă a faptului că, fără munca lui Ionițoiu, multe dintre acele vieți ar fi rămas îngropate fără cruce, fără cuvânt.

Omul care n-a uitat să ierte, dar n-a iertat uitarea

Cicerone Ionițoiu a mărturisit că a avut întotdeauna „puterea de a ierta, dar datoria de a nu uita”. Nu a fost un om al urii. A fost un om al adevărului. A trăit simplu, a muncit mult și a scris până în ultimele clipe ale vieții. Pe patul de suferință, avea mașina de scris sprijinită pe piept. A fost o conștiință care a refuzat minciuna și compromisul până la capăt. A refuzat să semneze declarația de tăcere la eliberare. A spus: „Am să spun. Am văzut prea multe ca să tac.”

Ultimul drum și moștenirea morală

Cicerone Ionițoiu s-a stins din viață la Paris, în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2014, lăsând în urmă o moștenire neprețuită. Munca sa de arhivar al memoriei, dedicată identificării și omagierii victimelor comunismului, este o dovadă a tenacității spiritului uman și a importanței de a nu lăsa uitarea să acopere ororile trecutului.

Prin efortul său, Cicerone Ionițoiu a oferit un nume și o identitate miilor de oameni care au pierit în închisorile comuniste, transformându-i din statistici anonime în indivizi cu o istorie și o suferință demnă de a fi cunoscută și comemorată. Viața sa, marcată de detenție și exil, dar dedicată cu fervoare adevărului și memoriei, rămâne o lecție de curaj, perseverență și angajament civic. El este un simbol al luptei împotriva uitării și un arhivar esențial al memoriei dureroase a României sub comunism.

Recomandări autor