În inima pădurii – Când omul devine ceea ce uitase că este

Nu toate poveștile încep cu „A fost odată”. Unele încep cu o tăcere, cu un pas făcut pe frunze ude, cu un miros de pământ și cu o respirație care se reglează după ritmul pădurii. Așa începe și această mărturisire. Nu este un manifest ecologic, nici un eseu filosofic și nici o confesiune cu pretenții. Este doar o întoarcere la om — acel om care a înțeles, pe propria piele, că nu poți trăi în adevăr fără să te întorci în sânul naturii.

Un răvaș viu, scris cu simțurile reînviate, despre supraviețuire, regăsire și chemarea sălbăticiei. Dintr-o vreme în care tăcerea pădurii era mai reală decât vuietul lumii.

Începutul — fuga, chemarea și o sete de cunoaștere

Era sfârșitul anilor ’90. Lumea părea că se reconstruiește din cenușa comunismului, dar adevărul e că mulți dintre noi doar învățam să supraviețuim într-o junglă nouă, cu reguli și compromisuri. Aveam aproape 18 ani, 63 de kilograme, 173 de centimetri și o nevoie aproape patologică de adevăr – nu cel din cărți, ci cel scrijelit în scoarță de copac și scris cu urme.

Am fugit. Nu de oameni, ci de o societate pe care o simțeam bolnavă, viermănoasă, neautentică. Și m-am dus acolo unde nu se vorbea, ci se simțea: în pădure.

Nu aveam busolă. Nu aveam hartă. Dar știam că nu m-am rătăcit — nici cu gândul, nici cu pașii.

Simțuri uitate, redescoperite

Într-o lume care ne învață să ignorăm instinctele, pădurea te obligă să le asculți. Treptat, am început să-mi aud pulsul în urechi, să simt direcția vântului pe ceafă, să anticipez prezența animalelor după un miros pe care nici nu-l știam învățat. Când ai 63 de kilograme și în fața ta apare un mistreț de 200, nu există scenarii. Există doar clipa. Iar în clipa aceea, corpul tău devine de șase ori mai rapid, mai puternic, mai viu.

Am înțeles că mistrețul nu e doar un animal. E o mașinărie creată de natură — cu forță, rezistență și instinct. Nu e doar vânat. E profesor. Te învață despre respect, despre limite, despre reacții. L-am privit în ochi și am văzut ceva care mi-a rămas în minte: o inteligență nativă, un ADN care parcă se înrudește cu al nostru. Un suflet necivilizat, dar viu.

Au fost momente în care timpul s-a oprit. Secunde care păreau ore, în care o frunză căzând devenea o simfonie vizuală. Când corpul e inundat de adrenalină, lumea întreagă încetinește. Nu știu dacă știința are un termen pentru asta, dar știu că atunci, între vene, tăcere și sunetul ascuțit al oțelului, se naște adevărul.

Nu am ales asta ca o vacanță, ci ca o căutare adâncă a limitelor, a instinctelor și a sufletului.

Unelte simple, viață simplă

Aveam cu mine un topor mic, două cuțite — unul dintr-un oțel mai moale, pentru lovituri, altul dur, casant, pentru tăiat — și cabluri de oțel de 6 mm, făcute la atelier, pentru lațuri. Mi-am făcut singur cuțitele. Nu pentru colecție, ci pentru că aveam nevoie de ceva în care să am încredere. Foaia de arc și pânza de gater sunt oțeluri simple, dar cinstite. N-aveam fantezii eroice — doar instinct și o precizie născută din încercări și eșecuri.

Mâncarea era ambalată etanș, în cutii și folie. Hainele le spălam doar cu săpun de casă și le țineam într-o magazie, să prindă miros de pământ și umezeală. Animalele se ghidează după miros și sunet. Trebuie să devii parte din pădure, nu un intrus.

Mergeam și 30–35 de kilometri pe zi, cu o liniște în mine pe care n-am mai regăsit-o niciunde.

Tăcerea care mi-a vorbit. Și întoarcerea

Sunt oameni care se tem de tăcere. Dar în pădure, ea nu e niciodată pustie. E plină: de foșnet de frunze, trosnet de crengi, clipocit de apă, vânt ce îți atinge pielea ca o binecuvântare. Am învățat că nu trebuie să umpli golurile cu vorbă. Tăcerea, dacă o asculți, îți spune tot ce ai nevoie să știi.

M-am întors de multe ori din pădure, dar niciodată la fel. Am învățat să ascult, să miros, să tac, să simt. Am înțeles că natura nu e decor. E mamă, tată, învățător și oglindă.

Și că Dumnezeu nu vorbește doar în biserici, ci și în frunza care cade și în freamătul sângelui din vene.

Moartea aparentă a instinctelor

Astăzi, oamenii mor cu simțurile adormite. Văd fără să observe, aud fără să asculte, gustă fără să simtă. Se cred liberi, dar sunt legați de calendare, de notificări, de zgomote artificiale.

Cei mai mulți nu și-ar recunoaște propriul suflet nici dacă l-ar privi în oglindă.

Eu știu, pentru că am fost și acolo. Și știu cum e să-l regăsești. Într-un sunet. Într-un vânt care bate printre pini. Într-un urlet de animal la distanță. Într-un pas făcut pe mușchi ud, când tot corpul tău știe încotro s-o ia, deși tu nu știi de ce.

Ce am învățat

Am învățat că frica nu trebuie învinsă, ci înțeleasă. Că tăcerea nu e lipsă de cuvânt, ci spațiu pentru adevăr. Că trupul nu e dușmanul sufletului, ci aliatul lui în clipele grele.

Că mirosul și sunetul sunt simțuri uitate, dar decisive. Că intuiția nu e o fantezie ezoterică, ci o cunoaștere pe care civilizația ne-a rugat s-o uităm.

Am înțeles că în pădure, moartea nu e o metaforă. Poate veni în orice clipă. Dar nu ca o dușmancă, ci ca o lecție. Dacă ai curajul s-o privești în ochi, descoperi ceva ciudat: te învață cum să trăiești.

Am înțeles că omul, în forma lui cea mai adevărată, e o ființă făcută să trăiască în echilibru cu pământul, cu sinele și cu Dumnezeu. Nu împotriva lor.

Și azi?

Nu, nu m-am întors la viața de dinainte. Am adus cu mine ce am putut salva: claritatea simțurilor, respectul pentru liniște și disciplina unui om care știe cât valorează o clipă.

Încă simt chemarea pădurii. Uneori, noaptea, îmi bate în tâmple. Nu ca o nostalgie, ci ca o reamintire: că n-am fost niciodată un simplu om într-o lume modernă. Ci un suflet vechi, rătăcit temporar printre betoane.

Ultimul pas

Poate că nu toți vor înțelege. Unii vor spune că a fost o inconștiență, o fugă, o nebunie. Dar eu știu că, pentru mine, a fost o renaștere.

Am plecat dintr-o lume bolnavă ca un copil care nu mai vrea să tacă. M-am întors ca un bărbat care a învățat să asculte.

Și poate că tocmai de aceea scriu acest rând. Nu ca să mă laud, nici ca să mă justific. Ci pentru ca, undeva, un alt suflet să citească și să știe că există o cale.

Poate că lumea se grăbește să inventeze viitorul, dar eu știu sigur că viitorul adevărat începe cu un pas desculț printr-un luminiș, cu o palmă pe scoarța unui copac și cu o tăcere învățată de la vânt.

Știu, nu e la modă. Nu e validată de nimeni. N-are GPS. Dar te poate duce înapoi acolo unde omul devine ceea ce uitase că este.

Recomandări autor