Ernest Bernea – Portretul unui intelectual român

Ernest Bernea a fost unul dintre acei oameni rari care au urcat muntele culturii românești cu pasul interior al tăcerii și al gândului. Filosof, sociolog, etnograf, poet și mărturisitor al credinței, el a împletit știința și duhul într-o operă ce nu încape nici în catedră, nici în ideologie. Persecutat pentru convingerile sale și marginalizat de regimuri opuse, Bernea rămâne o conștiință vie a spiritului românesc – un cărturar care a văzut în simplitate, credință și rânduială temeliile unei civilizații demne.

Destinul său s-a desfășurat pe muchia dintre idei și suferință, între rigoare și duhovnicie, între cultură și închisoare.

Ernest Bernea (1905-1990) rămâne una dintre figurile emblematice ale intelectualității românești interbelice, un savant de o rară complexitate care a îmbinat sociologia, etnografia și filosofia într-o viziune unitară asupra culturii românești. Ignorat astăzi din pricina necunoașterii, dar și a trecutului său politic complicat, Bernea este un nume de referință în cultura română, cu o operă care în mare parte rămâne încă inedită.

Originile și copilăria

Născut la Focșani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, într-un mediu social modest care l-a marcat definitiv. Tatăl său, Marcu, era țăran moldovean din împrejurimile Galațiului, devenit magazioner în portul Brăila, iar mama sa, Tudora, casnică, era fiica unui ardelean stabilit pe malurile Dunării. Copilăria aspră, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a învățat să se mulțumească cu un trai auster, chiar sărăcăcios, până la sfârșitul vieții.

Primul Război Mondial a lovit crunt familia Bernea. Fiul cel mare a murit pe front, tatăl a căzut grav bolnav, astfel că micul Ernest a fost luat și crescut o perioadă ca și copil de trupă în Botoșani. Revenind la Brăila, devenit cel mai mare dintre frați, Ernest a trebuit să muncească de timpuriu pentru a-și ajuta mama și cei patru frați mai mici. Încă de la 13 ani, a fost nevoit să lucreze – a vândut covrigi, a fost îngrijitor în port, a lucrat ca tăietor de lemne și a dat meditații la matematică pentru copiii familiilor înstărite. Din aceeași perioadă își descoperă înclinația spre desen și literatură. Ultimii ani de liceu îi face în particular la Tecuci, unde merge doar pentru a-și da examenele, pentru a avea timp să lucreze.

Formarea intelectuală și studiile

În 1926, Ernest Bernea se înscrie la Facultatea de Litere (română-franceză) și ulterior la cea de Filosofie din București (1929). Aici contactul cu Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și Nae Ionescu i-a marcat anii tinereții. A colaborat cu Nae Ionescu la „Cuvântul”, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică, devenind membru în vestitele echipe gustiene de cercetare etnografică. Din această perioadă se formează personalitatea savantului, o sinteză rară de sociolog, etnolog și filosof, unică în cultura română.

Între 1930-1933 primește o bursă pentru studii de specializare în sociologie și istoria religiilor la Paris (cu sociologul Marcel Mauss) și la Freiburg (cu filosoful Martin Heidegger). Această perioadă de studii în străinătate i-a adâncit formația intelectuală și l-a pus în contact cu cele mai avansate curente de gândire europeene.

Viața personală

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi (Marcela, cum o alinta el), gălățeancă, absolventă a Facultății de Litere din București, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia (viitorul director general al Muzeului Țăranului Român) și gemenele Ana și Tudora. Maria este cea care va duce greul familiei în anii când soțul era marginalizat sau arestat, sfârșindu-și în cele din urmă zilele, de o boală necruțătoare, în anul 1965.

Activitatea interbelică și „Rânduiala”

Revenit în țară, între 1933-1935 devine secretar al Secției de monografii sociologice la Institutul Social Român și membru al echipelor monografice din cadrul Școlii sociologice românești, întemeiată de Dimitrie Gusti. De asemenea, lucrează ca bibliotecar la Seminarul de Sociologie al profesorului Gusti de la Universitate.

Între 1935-1940 este conferențiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinți, unde a ținut primul curs de etnologie din România și a predat sociologie comparată, devenind și vicepreședinte al Societății Studenților în Geografie „Soveja”.

În 1935 fondează, împreună cu Dumitru C. Amzar (care-i era și cumnat), Ion Ionică și I. Samarineanu, revista și colecția editorială „Rânduiala”. Publicație de mare ținută, în care au mai semnat condeie ilustre precum Lucian Blaga, Radu Gyr sau Haig Acterian, „Rânduiala” nu a fost o revistă cu caracter politic și propagandistic, ci se înscria în tendința generală a „tinerii generații” din acea perioadă de a identifica, evidenția și potența geniul cultural românesc.

Ca și alți autori contemporani, cei de la „Rânduiala” au căutat aceste valori în lumea satului, însă nu la un nivel filosofic, speculativ, ci pornind de la cercetări de teren cu caracter interdisciplinar. Acum își definitivează Bernea concepția sa despre lumea rurală românească arhaică ca o comunitate de viață închegată și firesc crescută, care, în condițiile istorice vitrege prin care neamul nostru a trecut, a devenit de fapt depozitarul valorilor noastre autentice.

Aderarea și distanțarea de Mișcarea Legionară

În anul 1935, Bernea se înscrie formal în Mișcarea Legionară, activând în cuibul „Axa”, condus de Mihail Polihroniade. La luarea acestei decizii a contribuit și faptul că numeroși colaboratori și prieteni erau deja membri sau simpatizanți legionari, cum ar fi profesorul Mehedinți, Traian Herseni și colaboratorii de la „Rânduiala”.

În afara proiectului editorial, Bernea publică de-a lungul timpului și o serie de broșuri cu caracter politic legionar, care la vremea lor au atras foarte multă lume și care i-au mai adăugat o etichetă, cea de „doctrinar al Mișcării Legionare”. Lectura acestor broșuri dovedește cu prisosinţă ceea ce s-a spus despre Bernea, că este un „mistic rătăcit în politică”, el căutând, în realitate, o profundă transformare morală a societății românești – ideal care nu putea fi atins prin mijloace politice.

Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mișcării legionare, Bernea s-a distanțat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga. Din punct de vedere practic, a observat multe deosebiri între idei și metode, ceea ce l-a îndepărtat de mișcare. Nu a fost de acord cu violența, cu rasismul, cu paramilitarismul și cu confuzia dintre politică și mistică. Din aceste motive, Bernea s-a îndepărtat de Mișcarea Legionară, considerându-se autoexclus din 1937.

Primul episod de detenție

În martie 1939, cu toate acestea, el este întemnițat, alături de alți intelectuali „legionari”, în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanșat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puțin înainte de „noaptea cuțitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declarație de desolidarizare de mișcarea legionară.

Pentru că nu se mai putea întoarce la catedră, Bernea se angajează consilier tehnic la Oficiul Național de Turism din București, de unde, după căderea regimului regelui Carol al II-lea, este angajat la Ministerul Propagandei Naționale ca director de studii și documentări, apoi la Direcțiunea Presei și, în sfârșit, subdirector la Direcțiunea Propagandei. Devine director în Ministerul Informațiilor și director de studii în Ministerul de Externe, continuând să activeze și după înfrângerea rebeliunii legionare.

Arcanele închisorilor și lagărelor

În urma unor anchete ale poliției, care-l bănuia de continuarea activității legionare, Bernea este arestat în vara anului 1942 și internat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde este scos, se pare, prin intervenția mareșalului Ion Antonescu, care-l prețuia în mod deosebit, în februarie 1944. După aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea fusese închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. După doar o lună, fusese eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune.

Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituției, în septembrie 1947, când este îndepărtat din funcție. Rămas șomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din județul Brașov, unde soția sa își găsise un post de profesor. În 1948-1949 a fost și el angajat profesor de fizică și chimie la școala din sat.

Perioada de detenție comunistă a fost mult mai lungă și mai cruntă. În august 1949 a fost rearestat și ținut în anchetă la Brașov, pentru presupuse comploturi „țărăniste” pe care le-ar fi pus la cale, până în martie 1950. Un denunț calomnios al unui „prieten” ziarist face ca în iulie 1952 să fie din nou încătușat sub acuzația de „ideolog al mișcării legionare” și să fie trimis spre „reeducare” în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pentru că a refuzat „reeducarea” comunistă s-a considerat necesar ca, după expirarea celor doi ani prevăzuți de lege de detenție administrativă, să fie trimis în vara anului 1954 cu domiciliu obligatoriu în comuna Schei din regiunea Galați, fără a avea voie să se întâlnească cu familia, care se mutase între timp la Zărnești.

„Mănăstirea culturală” și condamnarea finală

Din acest domiciliu forțat el este din nou arestat la 30 martie 1955. Data arestării nu este deloc întâmplătoare, în aceeași perioadă fiind arestați la Mănăstirea Vladimirești părintele Ioan Iovan, maica Mihaela Iordache și maica stareță Veronica. Legătura dintre Vladimirești și savantul exilat în Bărăgan era tânărul pe atunci Roman Braga.

Acesta, proaspăt eliberat de la Canal, dorea să se călugărească, inspirat printre altele și de îndemnurile lui Ernest Bernea. Prin informatori, Securitatea aflase încă din 1954 de ideile lui Ernest Bernea despre o „mănăstire culturală” – o splendidă expresie a unui ideal românesc utopic. Aflați dincolo de frământările politicului, dar în slujba societății, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinței creștine și cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, era singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirma, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică și creștinism, ceea ce însemna implicit respingerea violenței, căile adevărate fiind ale apostolatului și martiriului.

În 1955 este condamnat de Tribunalul Militar București la zece ani de temniță grea sub acuzații de „filosof existențialist” (promotor al mișcărilor „de tip naționalist”) și „negare a importanței mișcării muncitorești” prin accentul pus pe civilizația română sătească. În realitate, Bernea a recunoscut deschis că nu este de acord cu comunismul, considerând că „economicul este una din manifestările societății, și nu baza determinantă a ei, cum este în marxism” și că definiția marxistă a omului „ființă producătoare” i se părea insuficientă.

Și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de detenție la închisorile Jilava, Văcărești și Aiud. Despre atitudinea lui Ernest Bernea acolo, cei care l-au cunoscut mărturisesc:

„Aștepta în liniște să se împlinească, în curând, cei zece ani de pușcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate”.

Reabilitarea parțială și ultimii ani

Este eliberat la 1 octombrie 1962 și se retrage la Tohanu Vechi, lângă Brașov, unde scrie poezii și eseuri și face unele cercetări etnografice. În 1965, în urma recomandărilor lui Perpessicius, Alexandru I. Philippide și Miron Nicolescu și, după ce și-a „revizuit” comportamentul și convingerile, a fost angajat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române, de unde iese la pensie în 1972.

Încearcă în repetate rânduri să-și publice studiile făcute de-a lungul anilor, dar reușește cu greu și în mică măsură, cu prețul autocenzurării textelor. În ciuda eforturilor de a o face „acceptabilă”, opera sa a fost respinsă în mod constant de către edituri, la presiunile autorităților. Până în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 este din nou anchetat și maltratat de Securitate și i se confiscă șapte manuscrise, fiind arestat și bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

Moartea și moștenirea

Ernest Bernea a murit la data de 14 noiembrie 1990 în București și a fost înmormântat la mănăstirea Cernica. Abia mult după 1990, lucrările sale au început să fie (re)publicate, cel mai consistent proiect în acest sens aparținând Editurii Vremea.

Opera literară și științifică

Cine citește „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român” sau eseurile lui Ernest Bernea cuprinse în „Îndemn la simplitate” sau „Dialectica spiritului modern” surprinde rafinamentul și profunzimea gândirii, echilibrul judecăților, sensibilitatea cu care „simte” fiecare tremur al problemei pe care o abordează, buna-cuviință care răzbate din orice rând scris.

Principalele lucrări publicate în timpul vieții includ „Riturile” (1932), „Crist și condiția umană, antropologie creștină” (1932), „Stil legionar” (1937), „Gând și cântec” (poezii, 1939), „Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou” (1939), „Moldovă tristă” (poeme în proză, 1939-1940), „Timpul la țăranul român” (1941), „Maramureșul – țară românească” (1943), „Civilizația română sătească” (1944), „Poezii populare în lumina etnografiei” (1976) și „Cadre ale gândirii populare românești” (1985).

Volumele postume, publicate după 1990, includ „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român” (1997), „Moartea și înmormântarea în Gorjul de Nord” (1998), „Dialectica spiritului modern” (2007), „Treptele bucuriei” (2008), „Sociologie și etnografie românească – Ordinea spirituală” (2009) și „Criza lumii moderne” (2011).

Rămân manuscrise importante, printre care romanul „S-au arătat semne” (1939), „Legenda trandafirului alb” (roman, 1975) și șapte „Caiete intime”, un soi de jurnal filosofic ținut după ce a fost eliberat din închisoare.

Portretul unui intelectual

Poate cea mai apropiată sufletului cititorului dintre cărțile lui Bernea este „Cel ce urcă muntele”. Privind fotografia autorului de pe copertă, surprins într-o stare de liniște sufletească, la masa de scris, se poate zări o urmă de suferință atent controlată, o trăire spirituală adâncă și învăluitoare și o privire „ca în ziua cea dintâi”. Acolo la birou, acel om urca muntele, mereu și mereu, trăind intens în interior, dar liniștit, având încredere că pasul următor îl va duce mai aproape de liman.

Viața întreagă și proiectele lui Ernest Bernea se adună în această imagine, în care savantul ne apare ca un monah al mănăstirii culturale, al „mănăstirii de tămâie”, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română și să readucă în conștiința noastră rânduiala, simplitatea și credința în Dumnezeu. El rămâne astfel un exemplu rar de intelectual care a reușit să îmbine rigoarea științifică cu profunzimea spirituală, plătind însă prețul marginalizării pentru convingerile sale.

„În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sânt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sânt demagogia şi tirania.” – Ernest Bernea

Recomandări autor