Matsuo Bashō – Drumul cel strâmt spre nord

Există poeți pe care îi cunoaștem prin opere și poeți pe care îi cunoaștem prin felul în care au trăit. Matsuo Bashō aparține, rar, ambelor categorii. A lăsat în urmă câteva sute de haiku, câteva jurnale de călătorie și o mulțime de lanțuri poetice scrise împreună cu discipolii. A lăsat însă și imaginea unui om slab, cu pălărie de papură și toiag, care pleacă pe jos spre nordul sălbatic al Japoniei fără să știe dacă se va mai întoarce. Poemele lui nu pot fi despărțite de drum, iar drumul nu poate fi despărțit de o anumită tăcere interioară, deprinsă, după toate probabilitățile, în preajma unui călugăr Zen pe nume Butchō.

Un copil din provincia Iga

Bashō s-a născut în 1644, în provincia Iga, în jurul orașului-castel Ueno, cam la o zi de mers de Kyōto. Numele pe care le-a purtat de-a lungul vieții alcătuiesc o mică biografie în sine. În copilărie a fost Kinsaku, ca adult Munefusa, apoi, ca poet, Tōsei, iar în final Bashō, un nume luat nu de la un maestru sau de la un zeu, ci de la o plantă.

Familia Matsuo ocupa o poziție incertă în ierarhia rigidă a shogunatului Tokugawa. Tatăl, Matsuo Yozaemon, era un fel de samurai de țară fără stăpân și fără leafă, un om care purta o amintire de rang, dar trăia din pământ. Muri când Kinsaku avea doar doisprezece ani. Băiatul a rămas cu mama, cu un frate mai mare și cu mai multe surori, într-o casă în care prestigiul se măcina încet, ca o haină bună purtată prea mult.

Pentru un băiat de această condiție exista o singură ușă spre lume: slujba pe lângă o casă nobiliară. Pe la nouăsprezece ani, Kinsaku a intrat în serviciul familiei Tōdō, care stăpânea castelul din Ueno, ca însoțitor al tânărului Tōdō Yoshitada, cu doar doi ani mai mare decât el. Aici a intervenit prima întâmplare decisivă. Yoshitada iubea poezia haikai și semna cu numele literar Sengin. Cei doi tineri au devenit mai mult decât stăpân și slujitor. Au scris împreună, au trimis versuri maestrului Kitamura Kigin din Kyōto, erudit al școlii Teimon, și au învățat împreună jocul fin al aluziilor, al jocurilor de cuvinte și al cuvintelor de anotimp.

Moartea lui Sengin și ruptura

În 1666, Yoshitada a murit pe neașteptate, la numai douăzeci și cinci de ani. Pentru Kinsaku, pierderea nu a fost doar afectivă, ci și socială. Legătura personală care îi dădea un loc în casa Tōdō se rupsese, iar viitorul de slujitor al unui alt stăpân i se părea, probabil, de nesuportat. Anii care urmează sunt învăluiți în ceață. Legenda spune că ar fi dus o parte din cenușa prietenului la muntele Kōya, că ar fi studiat în Kyōto, că ar fi trăit o iubire tăinuită. Sigur este doar că a părăsit serviciul și a continuat să scrie.

Există o frază pe care Bashō o va scrie mulți ani mai târziu, în Genjūan no ki, și care pare să privească înapoi spre acest moment. Mărturisea acolo că a râvnit cândva la o slujbă și la un rost în lume, că altă dată s-a gândit să intre la mânăstire, dar că, până la urmă, a rămas legat de un singur fir, cel al poeziei. În această mărturisire se află tot omul: nici funcționar, nici călugăr, ci un rătăcitor prins între cele două, care și-a făcut din nehotărâre o vocație.

Edo și poetul la modă

În 1672, la douăzeci și opt de ani, Munefusa și-a adunat curajul și a publicat o primă antologie, Kai ōi, „Jocul scoicilor”, o culegere de versuri puse în competiție și comentate cu umor, într-un limbaj amestecat cu cântece populare și argou. Apoi a plecat spre Edo, capitala shogunului, orașul care creștea sălbatic, plin de negustori, actori, curtezane și bani noi.

Edo avea nevoie de poezie ușoară și ingenioasă, iar tânărul venit din provincie a știut să i-o ofere. S-a apropiat de școala Danrin a lui Nishiyama Sōin, care rupsese cu eleganța academică a școlii Teimon și practica un haikai spumos, parodic, plin de răsturnări și de glume la adresa clasicilor. Și-a luat numele Tōsei, „Piersica verde”, un omagiu pe jumătate glumeț adus marelui Li Bai, al cărui nume se citește în japoneză Ri Haku, „Prunul alb”. O piersică încă necoaptă, alături de un prun înflorit: poetul își cunoștea locul și, în același timp, își anunța ambiția.

Succesul nu a întârziat. Pe la 1680, Tōsei era un maestru recunoscut, cu discipoli, cu patroni și cu o reputație care îi aducea venituri din corectarea versurilor altora. O vreme a lucrat chiar și la administrarea unor lucrări de apeduct din Kanda, o slujbă măruntă, practică, departe de imaginea sihastrului de mai târziu. Printre primii discipoli se aflau Takarai Kikaku, strălucitor și boem, Hattori Ransetsu și Sugiyama Sampū, un negustor bogat de pește care avea să joace un rol neașteptat în destinul maestrului.

Coliba din Fukagawa

Și totuși, în iarna lui 1680, poetul aflat pe culmea succesului a făcut un gest pe care contemporanii l-au considerat greu de înțeles. A părăsit centrul orașului și s-a retras în Fukagawa, o margine mlăștinoasă de pe malul râului Sumida, într-o colibă pe care i-o pusese la dispoziție Sampū. Nu era încă retragerea unui călugăr, ci mai degrabă a unui om obosit de propria-i dibăcie.

Un discipol pe nume Rihei a plantat lângă colibă un bananier, bashō în japoneză. Planta, care în clima Edo-ului nu dădea niciodată fructe, a crescut repede, cu frunze uriașe și fragile pe care vântul le sfâșia în fâșii. Vizitatorii au început să numească locul Bashō-an, „Coliba bananierului”, iar poetul a preluat numele. În bananierul inutil, cu frunze rupte de fiecare furtună, a văzut, pesemne, un portret al său: ceva frumos care nu slujește la nimic și care nu se opune vântului.

Tot atunci s-a schimbat și poezia. Din această perioadă datează unul dintre primele sale poeme cu adevărat grave:

Kare eda ni / karasu no tomarikeri / aki no kure

Pe-o ramură uscată
s-a lăsat o cioară.
Seară de toamnă.

Nicio glumă, nicio aluzie livrescă, niciun joc de cuvinte. Doar o creangă goală, o pasăre neagră și amurgul anotimpului care se stinge. Tradiția citește în acest poem nașterea stilului lui Bashō, iar poemul vestește ceea ce japonezii vor numi sabi, frumusețea singurătății și a lucrurilor atinse de vreme.

Întâlnirea cu Butchō

În acești ani de retragere își face apariția figura care dă acestui capitol o adâncime aparte. Butchō Kaan, născut în 1642 și deci doar cu doi ani mai în vârstă decât poetul, era un călugăr Zen din școala Rinzai, stareț al templului Konpon-ji din Kashima, în provincia Hitachi. Nu venise în Edo din motive spirituale, ci dintr-unul foarte lumesc: un proces îndelungat cu altarul șintoist din Kashima pentru niște pământuri ale templului. Pe durata procesului locuia într-o mică sihăstrie din Fukagawa, la câțiva pași de coliba bananierului.

Cei doi bărbați de aceeași vârstă s-au apropiat, iar Bashō a practicat meditația sub îndrumarea lui Butchō, pe la începutul anilor 1680. Despre natura exactă a acestei ucenicii știm puțin. Bashō nu a fost niciodată hirotonit și nu a primit, după câte se știe, confirmarea formală a vreunei iluminări. Însă din scrierile lui se vede limpede că întâlnirea l-a marcat pentru tot restul vieții și că l-a considerat pe Butchō maestrul său în ale spiritului.

Cea mai cunoscută poveste legată de cei doi este, cel mai probabil, o legendă, dar o legendă atât de bine făcută încât merită spusă. Într-o zi, Butchō l-ar fi vizitat pe poet și l-ar fi întrebat ce mai face în ultima vreme. Bashō ar fi răspuns că, după ploaia recentă, mușchiul s-a făcut mai verde. Butchō ar fi insistat, întrebând care era Legea lui Buddha dinainte ca mușchiul să înverzească. Iar Bashō i-ar fi răspuns cu versurile care aveau să devină cel mai celebru haiku din istorie:

Furu ike ya / kawazu tobikomu / mizu no oto

Iazul cel vechi.
O broască sare-n apă:
sunetul apei.

Istoricii literaturii privesc această scenă cu neîncredere. Ea apare în surse târzii, compuse în mediul Zen, care aveau tot interesul să-l revendice pe Bashō. Poemul a fost scris, cel mai probabil, în primăvara lui 1686, într-un cerc de discipoli care compuneau pe tema broaștelor, iar anecdota seamănă mult prea bine cu un kōan clasic ca să fie întru totul credibilă. Însă legenda spune un adevăr pe care documentele nu-l pot spune. Întrebarea lui Butchō privește ceea ce există înaintea oricărei forme, dincolo de discurs. Răspunsul lui Bashō nu explică nimic. Nu e un argument, ci un eveniment: o apă nemișcată de secole, un salt mărunt, un sunet care se naște și moare. Tăcerea devine auzibilă pentru o clipă, iar apoi se închide la loc. Aici se află, de fapt, toată estetica Zen a poemului, indiferent dacă scena a avut loc sau nu.

Între bufniță și liliac

Influența lui Butchō nu se vede în vocabular, căci Bashō nu scrie poezie „budistă” în sensul doctrinar. Se vede în atitudine. Zen-ul Rinzai cere o atenție totală față de lucrul prezent, o renunțare la podoaba intelectului și o încredere în clipa care se arată singură. Bashō va formula mai târziu, după mărturia discipolului său Dohō, un principiu care ar putea fi citit ca o predică Zen: despre pin să înveți de la pin, despre bambus de la bambus. Adică să-ți lași deoparte intenția personală, să intri în lucru până când lucrul își arată singur viața ascunsă, iar poemul să iasă de acolo fără efort.

În 1682, marele incendiu din Edo a mistuit coliba bananierului, iar poetul a scăpat, se spune, aruncându-se în râu. În anul următor i-a murit mama. Prietenii i-au reconstruit coliba, cu bananier cu tot, dar ceva se clintise. Lumea se dovedise, încă o dată, schimbătoare și nesigură, exact cum învață budismul. Din acești ani de doliu și de cenușă s-a născut hotărârea care avea să-i definească viața: plecarea la drum.

În 1687, Bashō a călătorit la Kashima pentru a privi luna plină de toamnă alături de vechiul său maestru, care se retrăsese între timp la templul său. Ploaia a acoperit luna aproape toată noaptea, iar jurnalul scurt al acestei călătorii, Kashima kikō, păstrează o melancolie discretă. Aici se descrie Bashō, cu autoironie, ca pe un liliac, nici pasăre, nici șoarece: nici călugăr, nici mirean. Purta în călătorii roba neagră și capul ras, dar nu aparținea niciunui ordin. Era un om al pragului, care își asuma cu umor această condiție hibridă.

Scheletul din câmpie

Prima mare călătorie începuse încă din toamna lui 1684. Bashō a plecat spre ținutul natal pentru a se reculege la mormântul mamei și a notat în primul poem al jurnalului o premoniție sumbră:

Nozarashi o / kokoro ni kaze no / shimu mi kana

Schelet albit în câmp —
cu gândul ăsta-n inimă,
vântul mă pătrunde.

De aici vine și titlul jurnalului, Nozarashi kikō, „Jurnalul scheletului din câmpie”. Pentru un călător din secolul al XVII-lea, drumurile Japoniei nu erau un loc pitoresc. Erau periculoase, obositoare și pline de bandiți și de boli, iar un om slab de constituție, care suferea de stomac, avea toate motivele să se gândească la moarte. Tocmai de aceea plecarea avea ceva de exercițiu spiritual. Să pleci acceptând dinainte că s-ar putea să nu te mai întorci înseamnă să trăiești fiecare zi a drumului ca pe o zi desăvârșită.

Au urmat alte călătorii, consemnate în Oi no kobumi, „Notițele din desagă”, și în Sarashina kikō. În primul dintre aceste jurnale, Bashō a scris cea mai limpede profesiune de credință a sa. Afirma că în poemele lui Saigyō, în lanțurile poetice ale lui Sōgi, în pictura lui Sesshū și în ceremonia ceaiului a lui Rikyū trece același fir. Toți acești oameni, spunea el, urmează creația și se împrietenesc cu cele patru anotimpuri. Ceea ce vezi nu e decât floare, ceea ce gândești nu e decât lună.

Maeștrii din umbră

Ca să-l înțelegi pe Bashō, trebuie să știi pe cine purta în desagă. Cel mai important dintre ei a fost Saigyō, călugărul-poet din secolul al XII-lea, un samurai care renunțase la lume ca să rătăcească pe drumurile Japoniei și să scrie poeme despre flori de cireș și despre lună. Bashō îl urma literalmente pe urme, căutând pinii, podurile și izvoarele despre care scrisese acesta, cu vreo cinci sute de ani în urmă. Pentru el, locurile nu erau doar peisaje, ci straturi de memorie poetică. Să stai sub un pin cântat de Saigyō însemna să intri într-o conversație peste timp.

Al doilea mare maestru din umbră a fost Sōgi, poetul renga din secolul al XV-lea, care murise și el pe drum. Iar dincolo de tradiția japoneză stăteau chinezii: Du Fu, cu poemele sale despre război, exil și ruine, Li Bai, beat de lună și de libertate, și, mai ales, Zhuangzi, filosoful taoist care visase că este un fluture și care nu mai știa, trezindu-se, dacă era un om care visase un fluture sau un fluture care visa că este om. Relativismul ironic al lui Zhuangzi, disprețul său față de utilitate și elogiul lucrurilor inutile se regăsesc în alegerea bananierului ca emblemă și în întreaga lui atitudine de rătăcitor fără rost.

Sinteza pe care a realizat-o Bashō este unică. Taoismul i-a dat libertatea față de convenții, Zen-ul atenția față de clipă, iar tradiția poetică japoneză un repertoriu de locuri, anotimpuri și emoții. Din toate a născut ceva nou: un haikai serios fără să fie solemn, simplu fără să fie sărac.

Drumul cel strâmt spre nord

În primăvara lui 1689, la patruzeci și cinci de ani, Bashō și-a vândut coliba și a pornit, împreună cu discipolul său Kawai Sora, în cea mai lungă și mai grea călătorie a vieții. Ținta era Michinoku, nordul îndepărtat al insulei Honshū, ținutul frontierelor vechi, al poeților exilați și al războinicilor uitați. Au mers aproximativ cinci luni și au străbătut în jur de două mii patru sute de kilometri, cea mai mare parte pe jos.

Din această călătorie s-a născut Oku no hosomichi, „Drumul cel strâmt spre nord”, capodopera sa și, probabil, cea mai frumoasă carte de proză din literatura japoneză. Textul nu este un jurnal în sensul modern. Bashō l-a lucrat ani de zile, a rearanjat evenimente, a inventat episoade și a șlefuit fiecare frază până a transformat-o într-o formă numită haibun, proză poetică întreruptă de haiku. Deschiderea cărții a rămas celebră. Zilele și lunile, scria el, sunt călători ai veșniciei, iar anii care vin și pleacă sunt și ei drumeți. Luntrașii care își petrec viața pe ape și cei care îmbătrânesc ținând de frâu caii fac din călătorie casa lor.

Pe parcursul drumului, Bashō a trecut și pe la templul Ungan-ji din Kurobane, unde Butchō trăise cândva ca sihastru. Poetul și-a amintit că maestrul îi povestise despre un poem scris cu cărbune de pin pe o stâncă, lângă sihăstria lui: o colibă de iarbă nici de cinci picioare în lung sau în lat, pe care ar fi regretat să o construiască dacă nu ar fi fost ploaia. Bashō a urcat până acolo, a găsit locul, o colibă mică lipită de o peșteră, și a scris:

Kitsutsuki mo / io wa yaburazu / natsu kodachi

Nici ciocănitoarea
n-a stricat coliba.
Crâng de vară.

E un omagiu discret și aproape tandru. Natura însăși pare să fi respectat locul unde meditase maestrul, iar tăcerea verii s-a strâns în jurul lui ca o protecție.

Ruinele de la Hiraizumi

Momentul cel mai zguduitor al călătoriei a venit la Hiraizumi, fosta capitală a clanului Fujiwara din nord, unde în secolul al XII-lea eroul tragic Minamoto no Yoshitsune își găsise sfârșitul, trădat și încolțit, împreună cu ultimii săi credincioși. Din vechea splendoare nu mai rămăsese nimic, doar câmpuri acoperite de iarbă. Bashō citează în proză versul lui Du Fu despre țara căzută, cu munții și râurile ei care dăinuie, și își pune pălăria jos, plângând, fără să-și dea seama cât timp trece. Apoi scrie:

Natsukusa ya / tsuwamono-domo ga / yume no ato

Iarbă de vară —
tot ce-a rămas din visul
războinicilor.

Poemul acesta cuprinde o întreagă filosofie a istoriei. Gloria, ambiția și sacrificiul se reduc la o iarbă care crește în fiecare vară, indiferentă la morți. Și totuși poemul nu este cinic. Există în el o compasiune profundă pentru cei căzuți, pentru visurile lor zadarnice și frumoase. Budismul învață nepermanența, dar Bashō nu o predică, ci o arată.

Câteva zile mai târziu, la templul Ryūshaku-ji de pe muntele Yamadera, poetul urcă treptele de piatră printre stânci acoperite de mușchi și scrie un poem care pare să răspundă, peste ani, întrebării lui Butchō despre ce se află înaintea formelor:

Shizukasa ya / iwa ni shimiiru / semi no koe

Liniște adâncă —
se-nfige-n piatră
țârâitul greierilor.

Paradoxul e deplin: țârâitul greierilor de vară nu rupe liniștea, ci o face mai adâncă, pătrunzând până în piatră. Sunetul și tăcerea nu mai sunt contrarii. Aceasta este, poate, cea mai pură expresie a experienței Zen în toată literatura japoneză.

Călătoria continuă spre coasta Mării Japoniei, unde, privind spre insula Sado, loc de exil pentru împărați căzuți și pentru călugări incomozi, Bashō scrie un poem de o măreție cosmică:

Araumi ya / Sado ni yokotau / Amanogawa

Marea furioasă —
peste insula Sado
se-ntinde Calea Lactee.

Drumul se încheie la Ōgaki, în toamnă, dar cartea nu se termină cu o sosire, ci cu o nouă plecare. Bashō își ia rămas-bun de la prieteni și pornește mai departe, spre Ise. Călătoria nu avea de fapt un capăt.

Coliba iluziei și lecția lejerității

După marea călătorie, Bashō a petrecut câțiva ani în regiunea Kyōto și a lacului Biwa, un ținut pe care l-a iubit mai mult decât Edo-ul. În 1690 a locuit în Genjū-an, „Coliba locuinței iluzorii”, unde a scris proza deja pomenită, cu mărturisirea despre firul unic al poeziei. Numele colibei este el însuși o lecție budistă: orice locuință e o iluzie, orice adăpost e provizoriu.

În 1691 a apărut Sarumino, „Pelerina de paie a maimuței”, antologia școlii sale, pregătită împreună cu discipolii Mukai Kyorai și Nozawa Bonchō. Titlul provine dintr-un poem scris pe drum: primul duș rece al iernii, iar maimuța pare că își dorește și ea o pelerină de paie. Ironie, compasiune pentru o făptură mică și o înțelegere a condiției comune: toți suntem uzi în aceeași ploaie.

În ultimii ani de viață, Bashō a dezvoltat un ideal pe care l-a numit karumi, lejeritatea. După sabi-ul sever al perioadei de mijloc, voia acum o poezie ușoară și cotidiană, fără greutatea erudiției și fără dramatism, precum apa curgând peste nisip. Discipolii nu l-au înțeles întotdeauna, iar unii l-au părăsit. Pentru mulți, karumi părea o coborâre de nivel. De fapt, era poate treapta cea mai înaltă a disciplinei Zen: să ajungi atât de departe încât să te întorci la lucrurile simple fără să mai vezi în ele nimic special. Bashō însuși formula acest drum prin cuvintele „a te trezi la înălțime și a te întoarce la ce e jos”. Iluminarea nu te scoate din lume, ci te readuce în ea, cu ochii limpeziți.

Tot în această perioadă a formulat și principiul fueki ryūkō, neschimbătorul și trecătorul. În fiecare poem adevărat, spunea el, coexistă ceva etern și ceva care se schimbă neîncetat. Poemul trebuie să fie nou, viu și prins în clipa lui, dar în adâncul său trebuie să atingă ceea ce nu trece niciodată. În termenii lui Bashō, vechea tensiune Zen dintre formă și vid devenea o problemă de poezie.

Visuri peste câmpuri pustii

În 1694, Bashō a pornit din nou la drum, spre Osaka, pentru a împăca doi discipoli certați. Acolo s-a îmbolnăvit grav, probabil de o afecțiune intestinală care îl chinuise toată viața. În zilele de agonie, discipolii s-au adunat în jurul lui. Printre ultimele versuri pe care le-a dictat s-a aflat acesta:

Tabi ni yande / yume wa kareno o / kakemeguru

Bolnav pe drum —
visurile-mi rătăcesc
peste câmpuri pustii.

Deși adesea considerat poemul său de moarte, Bashō nu l-a gândit neapărat astfel și ar fi refuzat, se spune, să compună un poem de adio, pe motiv că fiecare poem al său fusese scris ca și cum ar fi fost ultimul. Aici se află, poate, cel mai frumos rod al anilor petrecuți lângă Butchō. Maestrul Zen învață să trăiești fiecare clipă ca pe singura, iar poetul, ajuns pe patul de moarte, nu mai avea nevoie de un gest final, pentru că toată viața lui fusese deja un rămas-bun.

A murit în a douăsprezecea zi a lunii a zecea, în anul 1694, la cincizeci de ani. Discipolii i-au dus trupul pe râu, cu barca, până la templul Gichū-ji de lângă lacul Biwa, unde a fost înmormântat, după dorința sa, alături de mormântul lui Kiso Yoshinaka, un războinic tragic din secolul al XII-lea pe care îl admirase mult. Butchō i-a supraviețuit două decenii, murind în 1715.

Ceea ce rămâne…

După moartea lui Bashō, poezia japoneză nu a mai fost aceeași. Genul pe care îl moștenise ca pe un joc de societate a devenit, prin el, o artă de sine stătătoare, capabilă să spună lucrurile cele mai grele cu cele mai puține cuvinte. Termenul „haiku” avea să apară abia două secole mai târziu, la Masaoka Shiki, dar tot ce înseamnă el astăzi pleacă de la coliba bananierului.

Totuși, măreția lui Bashō nu stă doar în reforma poetică. Stă în faptul că a unit viața și opera până la contopire. Nu a fost un călugăr, dar a trăit mai auster decât mulți călugări. Nu a atins, după câte se știe, o iluminare confirmată de vreun maestru, dar poemele sale au transmis mai multor generații de cititori, din Japonia și de pe tot globul, o experiență pe care nicio predică nu o poate transmite. Butchō l-a învățat să tacă, iar poetul a transformat tăcerea în sunet: al unei broaște care sare în apă, al greierilor care intră în piatră, al vântului care trece peste iarba sub care dorm războinicii.

Poate că aici se află tot secretul. Zen-ul spune că adevărul nu poate fi exprimat în cuvinte. Bashō nu a încercat să-l exprime, ci l-a lăsat să se întâmple, pentru o clipă, între două versuri, în spațiul alb al paginii, acolo unde se aude, dacă asculți atent, sunetul apei.

Notă: Traducerile haiku-urilor sunt adaptate, urmărind sensul și atmosfera originalului, nu reproducerea strictă a metricii 5-7-5.

Recomandări autor