Max Goldstein și primul atentat terorist din România

Max Goldstein s-a născut în 1898 în orașul Bârlad, județul Tutova, în sânul unei familii de origine evreiască. Tânărul Goldstein s-a mutat ulterior la București, unde a intrat în contact cu ideologia comunistă și a devenit un adept al mișcării de stânga radicală.

Activitatea sa politică l-a adus în atenția autorităților, fiind condamnat la 10 ani de închisoare. Cu toate acestea, Goldstein a reușit să evadeze și să se refugieze la Odessa, pe atunci parte a Imperiului Rus, de unde s-a întors cu finanțare și instrucțiuni pentru acțiuni teroriste. În timpul unor experimente cu explozivi, a pierdut o mână, pe care și-a înlocuit-o cu un cârlig, ceea ce i-a adus din partea polițiștilor porecla de „omul cu cârlig”.

Primele tentative teroriste

Prima acțiune teroristă de anvergură a lui Max Goldstein a avut loc în noiembrie 1920, când a încercat să-l asasineze pe Constantin Argetoianu, ministrul afacerilor interne și unul dintre cele mai ferme voci anticomuniste ale vremii. Tentativa a eșuat din cauza unei defecțiuni tehnice – bomba plasată sub vagonul ministerial a explodat, dar a distrus doar jumătatea neocupată de călători, lăsându-l pe Argetoianu nevătămat.

Acest eșec nu l-a descurajat pe Goldstein, care împreună cu complicii săi, Saul Osias și Leon Lichtblau, a început să planifice un atac și mai ambițios, de data aceasta vizând Senatul României.

Atentatul de la Senat – 8 decembrie 1920

Pregătirea și executarea

La 8 decembrie 1920, în jurul orei 14:40, s-a produs primul atentat cu bombă din istoria României. Gruparea condusă de Max Goldstein a plasat un dispozitiv exploziv artizanal în Senatul României, în spatele scaunului președintelui Senatului, Constantin Coandă. Ținta principală a atacului era senatorul și poetul Octavian Goga, care trebuia să țină cuvântul de deschidere în ședința de acea zi. Norocul său a fost că a fost reținut pe holurile Senatului de un alegător care ținea neapărat să-i vorbească.

Victimele și consecințele imediate

Explozia a avut consecințe devastatoare. Au decedat trei persoane: ministrul Justiției Dimitrie Greceanu (decedat la spital), episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis pe loc), și senatorul Spirea Gheorghiu (decedat la spital). De asemenea, au fost răniți președintele Senatului Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciororagiu.

Presa vremii a descris dramatic scenele de după explozie:

„Senatorii, aflați pe culoare și la bufet, tocmai erau chemați în ședință. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu și Văleanu; domnul general Coandă, președintele Senatului, urca spre fotoliul prezidențial. În acel moment, o detonătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile și aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, țipete și strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoși afară.”

Numărul victimelor ar fi putut fi mult mai mare, însă prezența senatorilor la respectiva ședință a fost scăzută. După producerea deflagrației, toate ieșirile din Senat au fost închise, iar toți cei aflați în clădire au fost perchezitionați, deoarece inițial se bănuia că unul dintre aceștia ar fi aruncat bomba.

Contextul politic și legăturile cu mișcarea comunistă

Suspiciunile de complicitate

Atentatul nu a fost considerat un act izolat al unui anarhist singuratic. Există indicii că grupul lui Goldstein nu a acționat singur, ci a avut complici în rândul conducerii de extremă stânga a Partidului Socialist din România. Se bănuia implicarea lui Alecu Constantinescu, conducătorul grupului radical care în 1921 s-a desprins din Partidul Socialist și a format Partidul Comunist din România.

Istoricul Gheorghe Buzatu a identificat o legătură între atacul cu bombă și figuri importante ale mișcării comuniste:

„Ana Rabinsohn (alias Ana Pauker) organizează, împreună cu Goldstein, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, ministrul Justiției, un senator și pe un episcop ardelean.”

Pozițiile oficiale

Conducătorul Partidului Comunist, Gheorghe Cristescu „Plăpumaru”, a respins categoric orice acuzație de conspirație, iar implicarea oficială a partidului nu a fost niciodată demonstrată în mod definitiv. În mărturia sa de la proces, Cristescu a susținut că acțiunile lui Goldstein erau mai degrabă inspirate de anarhism decât de o strategie comunistă organizată.

Cu toate acestea, directivele Cominternului recomandau acțiuni violente, iar complicii lui Goldstein – Gelber Moscovici, Leon Lichtblau, Saul Ozias – erau apropiați ai lui Cristescu și călătoriseră în Rusia înainte de atentat, ca și Cristescu însuși, care se afla în biroul lui Lenin la doar două zile după atentat.

Arestarea și procesul

Capturarea

Max Goldstein a reușit inițial să fugă în Bulgaria, dar în octombrie 1921 a fost arestat în timp ce încerca să intre clandestin în România venind de la Ruse. Arestarea sa a marcat începutul unui proces spectaculos care avea să marcheze istoria juridică a României interbelice.

Procesul din Dealul Spirii

La 28 iunie 1922, după 125 de ședințe, Max Goldstein a fost condamnat la muncă forțată pe viață pentru aruncarea bombei la Senat și pentru uciderea a trei persoane și rănirea altora. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse cuprinse între o lună și 10 ani de muncă forțată.

Procesul din Dealul Spirii, care a început în 1922, a fost unul dintre cele mai importante procese politice din România interbelică. În sală s-au întâlnit două categorii de acuzați: pe de o parte, membrii grupului condus de Max Goldstein, autorul atentatului de la Senat, și pe de alta, delegații arestați în mai 1921 la Congresul de constituire a Partidului Comunist din România, cu Gheorghe Cristescu ca figură centrală.

Atmosfera și desfășurarea procesului

Procesul s-a desfășurat într-o atmosferă extrem de încărcată, cu sute de acuzați, avocați, spectatori, familii și jurnaliști într-o sală prea mică. Autoritățile au luat măsuri drastice de securitate:

„Nici nu apucă președintele Consiliului să se scoale de pe scaun și două puști-mitraliere apar pe scenă, cu țeava amenințătoare către acuzați. În stradă, vreo patru-cinci plutoane de infanterie. Strada Fontăriei este complet barată.”

Regimul acuzaților a fost aspru, mai mulți deținuți declarând că au fost bătuți, iar la un moment dat peste 200 de acuzați au intrat în greva foamei timp de cinci zile. Scenele din sală au fost adesea melodramatice, cu leșinuri în serie și intervenții medicale.

Impactul istoric – ecouri ale revoluției globale

Atentatul de la Senat nu a fost un accident izolat în istoria României, ci parte dintr-un șablon al acțiunilor destabilizatoare promovate de Comintern în întreaga Europă, imediat după Revoluția bolșevică din 1917. Atacuri similare, greve generale, atentate sau tentative de lovituri de stat au avut loc, în același interval de timp, în Germania (1919), Ungaria (1919), Finlanda (1918), Polonia și Italia.

În toate aceste cazuri, obiectivul era același: slăbirea regimurilor burgheze și instaurarea de guverne comuniste satelit, după modelul sovietic. România nu a făcut excepție, mai ales că devenise, în urma Marii Uniri, o țară cu graniță directă cu Uniunea Sovietică – și, deci, o țintă geopolitică și ideologică majoră.

Cominternul, înființat în 1919 și aflat sub controlul direct al Moscovei, promova fără echivoc metodele violente pentru atingerea scopurilor sale. Max Goldstein și rețeaua sa se încadrează în acest tipar: agitație, propagandă, infiltrare și teroare – toate puse în slujba unei ideologii radicale care nu admitea opoziție.

De altfel, după atentat, presa sovietică l-a elogiat pe Goldstein, prezentându-l drept un „martir al revoluției mondiale”. Această atitudine spune totul despre modul în care era înțeleasă lupta politică de către Internaționala Comunistă: nu prin dialog, ci prin distrugere sistematică a ordinii existente.

Atentatul din 8 decembrie 1920 a deschis, astfel, o pagini dureroasă în istoria României moderne, anunțând viitoarele confruntări cu o ideologie care avea să sugrume libertatea timp de decenii. El rămâne nu doar o tragedie, ci și un avertisment: când violența este acceptată ca mijloc politic, nimeni nu mai este cu adevărat în siguranță – nici poeții, nici episcopii, nici democrația.

Cât despre Max Goldstein, acesta a murit de pneumonie în 1925, în închisoarea de la Doftana (nu la Telega, cum se menționează în unele surse), la 26 de ani. Moartea sa a pus capăt uneia dintre cele mai controversate figuri ale terorismului politic din România interbelică.

Recomandări autor