„Ne puteți băga în colectiv morți, dar nu vii!” — răscoalele țărănești din Argeș și Olt împotriva colectivizării

În istoria oficială a regimului comunist, colectivizarea agriculturii a fost prezentată vreme de decenii drept un pas firesc spre „modernizarea” satului românesc. Țăranul trebuia convins că pământul său, vitele sale și munca familiei sale puteau fi puse în comun pentru construirea unei agriculturi noi, socialiste.

Realitatea din sate a fost însă cu totul alta.

În spatele fotografiilor cu țărani zâmbitori, al adunărilor festive și al articolelor triumfaliste din presa vremii s-au aflat amenințări, presiuni administrative, cote împovărătoare, arestări, bătăi și condamnări. Cercetătorii care au studiat arhivele au numărat, pe parcursul celor treisprezece ani ai colectivizării forțate, peste 190 de revolte țărănești pe întreg teritoriul României — de la Bihorul anului 1949, unde 16 țărani au fost executați, până la Vrancea anului 1957, unde la Vadu Roșca trupele de Securitate au tras în mulțime și au lăsat în urmă nouă morți, printre care un băiat de paisprezece ani.

Pentru numeroase familii, intrarea în gospodăria agricolă colectivă nu a reprezentat o alegere, ci sfârșitul unei lumi.

În sudul țării, unde pământul fertil însemna nu doar hrană, ci și independența economică a familiei, unul dintre ultimele acte ale acestei drame s-a jucat la sfârșitul anului 1960 și începutul anului 1961, când satele dintre Argeș și Olt au început să fiarbă.

Pământul nu era doar o proprietate

Pentru a înțelege reacția țăranilor trebuie înțeles mai întâi ce însemna pământul pentru lumea rurală românească.

Nu era doar un bun înscris într-un act de proprietate.

Pământul putea fi zestrea primită de la părinți, moștenirea bunicilor, garanția hranei familiei și singura avere pe care omul spera să o lase copiilor săi. Generații întregi munciseră aceleași parcele.

Un țăran din Vadu Roșca avea să le spună soldaților veniți cu mașinile că pământul lor, puțin cât era, fusese câștigat de părinți prin sabie și sânge — și că numai prin sânge putea fi luat.

Pentru regimul comunist, însă, această proprietate individuală reprezenta un obstacol.

Procesul de colectivizare, anunțat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara Comitetului Central din 3–5 martie 1949 drept „transformarea socialistă a agriculturii”, urmărea remodelarea radicală a satului românesc după model sovietic. Gospodăriile individuale trebuiau să dispară treptat, iar terenurile, animalele și o parte importantă a mijloacelor de producție urmau să intre în structurile colective.

Propaganda vorbea despre liber consimțământ. Chiar Plenara din martie 1949 stabilise, pe hârtie, că intrarea în gospodăriile colective se face numai de bunăvoie.

În practică, „convingerea” putea lua forme mult mai puțin pașnice.

Activiștii mergeau din casă în casă. Oamenii erau chemați la sfatul popular, presați să semneze cereri de înscriere, amenințați sau stigmatizați drept chiaburi și dușmani ai noii orânduiri.

Sistemul cotelor obligatorii putea transforma gospodăria unui țăran într-o întreprindere condamnată dinainte la faliment: după predarea cotelor, multe familii rămâneau fără hrana necesară traiului zilnic.

Cifrele represiunii, așa cum au fost reconstituite din arhive, dau măsura acestui „consimțământ”.

La plenara partidului din decembrie 1961, Gheorghiu-Dej însuși recunoștea că în anii 1949–1952 fuseseră trimiși în judecată 80.000 de țărani, dintre care 30.000 în procese publice. Documentele Procuraturii indică, doar pentru anii 1950–1953, aproape 90.000 de țărani condamnați pentru „neîndeplinirea planului de cultură” — adică pentru nepredarea cotelor — și alți circa 80.000 pentru „infracțiuni” precum nedezmiriștirea, refuzul de a ieși la lucru sau practicarea fără autorizație a unei meserii.

Istoricul Ruxandra Cesereanu, citând statisticile Securității, reține că între 1950 și 1962 poliția politică a arestat aproape 90.000 de oameni — fără a-i socoti pe cei reținuți de Miliție sau ținuți „doar” zile și săptămâni în beciuri.

Instrumentul juridic preferat era articolul 209 din Codul Penal — „uneltire contra ordinii sociale”. Sub această încadrare elastică, o vorbă spusă la cârciumă, un îndemn adresat unui vecin de a-și cere cererea înapoi sau o observație despre lipsurile din cooperativă puteau deveni delicte împotriva securității statului, pedepsite cu ani grei de închisoare și, în anumite situații, cu confiscarea averii.

Pentru unii, semnătura pe cererea de intrare în colectiv devenea pur și simplu rezultatul epuizării.

Pentru alții exista însă o limită.

Mozăceni: cererile de înscriere ard

În toamna anului 1960, când regimul lansase ofensiva finală — mai rămăseseră de colectivizat aproximativ 20% din populația și suprafața agricolă a țării — tensiunile au izbucnit deschis în comuna Mozăceni, în satul Mozăceni Deal, din actualul județ Argeș.

Țăranii nu s-au limitat la proteste verbale.

Cronologia revoltelor țărănești întocmită pe baza documentelor de arhivă consemnează sec desfășurarea: sătenii au ars cererile de înscriere în gospodăria agricolă colectivă, au alungat autoritățile locale și milițienii din sat, au întrerupt legăturile telefonice și au ridicat baricade pe șosea.

Pentru câteva ore, ordinea impusă de partid încetase practic să mai funcționeze.

Gestul arderii cererilor avea o semnificație aparte — și nu era o invenție a mozăcenilor. Același gest se repetase, ca un ritual, în zeci de sate răsculate înaintea lor: la Răstoaca în Vrancea, la Cioroiași în Dolj, la Nămoloasa în Galați.

Acea bucată de hârtie era instrumentul prin care o constrângere putea fi transformată ulterior într-o aparentă adeziune voluntară.

Odată semnată — fie și sub presiune — propaganda putea spune că țăranul „alesese” colectivul.

Aruncarea cererilor în foc însemna, în fond:

Nu am ales. Nu vrem. Pământul este al nostru.

Statul comunist nu putea tolera asemenea gesturi.

Forțele de securitate au intervenit, iar arestările au început. Sursele istorice consemnează peste 19 arestări numai în urma revoltei de la Mozăceni.

Dar focul nu mai putea fi izolat într-un singur sat.

Ianuarie 1961: satele dintre Argeș și Olt se ridică

La începutul anului 1961, rezistența împotriva colectivizării cuprinde numeroase localități din sudul României.

În raioanele Costești, Slatina, Drăgănești-Olt și Găești au loc revolte și tulburări. Printre localitățile consemnate ulterior în documentele represiunii apar Mozăceni, Negrași, Gliganu, Căteasca, Mărunței, Vâlcele, Comani, Izvoarele, Potcoava, Tufeni și multe altele.

Nu mai era vorba despre nemulțumirea izolată a câtorva gospodari.

Era o problemă regională.

Desfășurarea revoltelor urmează, aproape peste tot, același tipar, pe care istoricii l-au reconstituit din dosare: semnalul de primejdie era trasul clopotului bisericii; se organiza pază în turlă și la intrările în sat; drumurile erau baricadate; mașinile autorităților erau atacate și răsturnate; sediile instituțiilor erau devastate.

Armele țăranilor: ciomege, furci, topoare, coase, sape, pietre.

Iar satul acționa solidar — bărbați și femei, tineri și bătrâni, săraci și „chiaburi”, țărani, preoți și învățători laolaltă.

Țăranii își cereau înapoi animalele și, mai ales, hârtiile prin care fuseseră înscriși în gospodăriile colective.

Trei episoade din acele săptămâni merită privite mai de aproape.

Coteana, 13 ianuarie: Ceaușescu față în față cu satul

Mărturiile supraviețuitorilor, culese după 1989, îl plasează în mijlocul operațiunilor de „pacificare” a zonei pe Nicolae Ceaușescu — pe atunci membru al conducerii partidului și implicat direct în campania de colectivizare.

Numele său fusese legat și de reprimarea revoltelor țărănești din Vrancea, din 1957, când autoritățile comuniste folosiseră armele împotriva oamenilor care se opuneau colectivizării.

La 13 ianuarie 1961, Ceaușescu ajunge în comuna Coteana din actualul județ Olt.

Potrivit relatărilor localnicilor, este încolțit de mulțimea care cere tot mai apăsat restituirea cererilor de intrare în colectiv. Sub presiunea oamenilor, ar fi dat dispoziție ca cererile să fie înapoiate.

Victoria țăranilor a durat puțin.

„Îndrumătorii” aveau să refacă hârtiile la scurt timp după aceea, iar mărturiile și cercetările dedicate zonei vorbesc despre un amplu val de arestări în lunile următoare, anchetele desfășurându-se inclusiv la Pitești și la Ocnele Mari.

Izvoarele, 14 ianuarie: semnături cu nasul muiat în cerneală

În comuna Izvoarele, zelul echipelor de colectivizare atinsese forme grotești.

Mărturiile vorbesc despre oameni siliți să „semneze” sub lovituri, cu degetele sau chiar cu nasul mânjit de cerneală.

La 14 ianuarie 1961, satul a răbufnit: geamurile primăriei au fost sparte, „îndrumătorii” au fost alungați, iar mașina prim-secretarului de raion venit de la Drăgănești a fost întâmpinată cu pietre și răsturnată.

Represiunea a urmat implacabil.

În centrul comunei Izvoarele se află astăzi un monument pe care sunt săpate numele a 48 de deținuți politici — 41 de bărbați și 7 femei.

Bărbații au trecut prin anchetele Securității de la Pitești și prin lagărul de la Periprava; femeile au fost închise la Arad.

Unul dintre ei, Ion Chelaru, nu s-a mai întors. A murit în stuful înghețat al Deltei și a fost îngropat în cimitirul coloniei. Un altul a mai trăit doar câteva luni după eliberare.

Povestea lor a fost reconstituită de un fiu al satului, colonelul (r) Victor Epure, în cartea „Și ei au fost la Periprava” — el însuși provenind dintr-o familie trecută prin calvarul colectivizării.

Vâlcele, 15 ianuarie: sânge pe zăpadă

Punctul culminant — și cel mai sângeros — al revoltelor a fost atins în comuna Vâlcele din actualul județ Olt, unde răscoala a cuprins satele Licești, Dealul Mare și Măndinești.

Aici tensiunile mocneau încă din decembrie 1960.

Când secretarul regional de partid a venit la Licești să „stea de vorbă”, a găsit satul transformat într-o cetate: observatori postați la drumul mare, alarma dată din timp, drumul blocat de o baricadă umană.

Răspunsul pe care țăranii l-au dat trimișilor partidului a rămas în memoria locului:

„Ne puteți băga în colectiv morți, dar nu vii!”

Regimul a luat amenințarea în serios — și a răspuns ca unei rebeliuni armate.

Potrivit cercetărilor soților Costel și Sabina Vasilescu, autorii unei monografii a evenimentelor întemeiate pe mai bine de zece mii de pagini din arhivele CNSAS, asupra comunei au fost masate trupe de securitate, peste patru sute de milițieni, efectivele Securității regiunii Argeș și cursanții Școlii de Miliție de la Drăgășani.

Până la Vâlcele au fost aduse, remorcate de mașini, tancuri și tunuri.

Împotriva unor țărani cu furci și topoare.

La 15 ianuarie 1961, forțele de represiune au deschis focul.

Cercetările vorbesc despre cinci oameni împușcați, dintre care trei au murit pe loc, iar un al patrulea avea să se stingă mai târziu, în detenție, la Periprava.

Au urmat săptămâni în care comuna a fost răscolită casă cu casă, cu ulițele împânzite de camioane și mitraliere, până când, la 1 februarie, „operațiunea” s-a încheiat.

Strânși cu ușa, țăranii au semnat.

Arestații au fost duși la sediul Securității regiunii Argeș, de la Pitești, unde au fost anchetați trei luni în izolare totală.

Soția unuia dintre ei, Rada Stănculescu, avea să povestească după decenii cum soțul său, ridicat din casă în noaptea de 1 februarie, s-a întors după doi ani bolnav de inimă, mărturisindu-i că la Pitești anchetații semnau orice li se punea în față, numai ca să scape de chinuri.

Copiilor nu le-a spus decât un singur lucru:

să nu se facă membri de partid.

Un detaliu din arhive spune poate totul despre frica regimului de propriii cetățeni: Securitatea a interceptat și îndosariat, în anii aceia, zeci de mii de scrisori ale sătenilor din zonă — corespondența banală a unor familii de țărani, citită și arhivată ca material operativ.

„Elemente deosebit de periculoase”

După revolte a venit răzbunarea administrativă.

În ianuarie–martie 1961, peste 250 de țărani din aproximativ 30 de comune din sudul țării au fost arestați și anchetați de Securitatea din Pitești.

Nu erau militari.

Nu formaseră o armată clandestină.

În cea mai mare parte erau oameni care refuzaseră să accepte pierderea pământului și transformarea gospodăriei lor într-o parte a sistemului colectiv.

Pentru regim deveniseră însă „elemente deosebit de periculoase pentru securitatea statului”.

Prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 10086 din 18 aprilie 1961, 259 de țărani au primit condamnări administrative cuprinse între 36 și 72 de luni.

„Condamnare administrativă” — formula merită o clipă de atenție.

Pe baza unui simplu ordin administrativ, fără garanțiile unui proces obișnuit, un om putea fi trimis ani întregi în lagăr.

Regimul nu mai avea nevoie nici măcar de spectacolul unui tribunal.

Bărbații au fost trimiși în aprilie 1961 la Periprava, în Delta Dunării — Formațiunea 0830, cum figura în actele Ministerului de Interne.

Lagărul, condus în acei ani de Ioan Ficior, aduna până la două mii de deținuți care tăiau stuf și înălțau diguri, expuși arșiței și țânțarilor vara, viscolului iarna, cu norme de lucru pe care cei slăbiți nu le puteau îndeplini — și pentru neîndeplinirea cărora puteau fi bătuți.

Periprava avea să rămână unul dintre locurile emblematice ale represiunii comuniste. Peste o jumătate de secol, în 2017, Ioan Ficior avea să fie condamnat definitiv pentru infracțiuni contra umanității, în unul dintre puținele procese ale foștilor torționari comuniști.

Treizeci de femei din același lot au fost transferate de la Pitești la penitenciarul din Arad — același drum pe care l-au făcut și țărăncile de la Izvoarele.

În limbajul birocratic al regimului, problema fusese rezolvată.

În realitate, sute de familii rămâneau fără tați, soți, fii sau mame.

Victoria partidului

Un an mai târziu, regimul își putea sărbători triumful.

La 27 aprilie 1962, în fața sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naționale, Gheorghiu-Dej anunța încheierea colectivizării agriculturii: 96% din suprafața arabilă și 93,4% din suprafața agricolă a țării intraseră în „sectorul socialist”.

În sală fuseseră aduși, îmbrăcați în costume naționale, 11.000 de țărani din toate regiunile țării.

Cifra a fost pusă de unii istorici în legătură cu cei 11.000 de morți pe care propaganda comunistă îi atribuia răscoalei din 1907.

Dacă alegerea numărului a fost într-adevăr intenționată, ironia istoriei este greu de ignorat: partidul care tocmai încheiase, prin presiuni, represiune, lagăre și uneori prin gloanțe, propriul său război cu țărănimea se împodobea simbolic cu victimele unei răscoale pe care o reproșa „regimului burghezo-moșieresc”.

În spatele procentelor nu apăreau însă nopțile în care Securitatea ridicase oameni din case.

Nu apăreau cererile semnate sub presiune — sau cu nasul muiat în cerneală.

Nu apăreau țăranii bătuți.

Nu apăreau baricadele.

Nu apăreau morții de la Vâlcele, de la Vadu Roșca, din Bihor.

Și, mai ales, nu apărea întrebarea fundamentală:

Dacă țăranii doreau atât de mult colectivizarea, de ce fusese nevoie de Miliție, Securitate, tancuri, arestări și arme pentru a-i convinge?

O rezistență aproape uitată

Rezistența țărănească împotriva comunismului a avut o formă diferită de rezistența armată din munți.

Nu toți cei care s-au împotrivit regimului au purtat arme și nu toți au făcut parte din organizații clandestine.

Uneori rezistența a însemnat refuzul unei semnături — precum al țăranului Niculae Voinea din Gălbinași, bătut două ore în sediul sfatului popular, în ajunul Crăciunului 1960, și scăpat în cele din urmă pe geam, fără să semneze.

Alteori a însemnat ascunderea grâului pentru ca familia să aibă ce mânca.

Alteori, recuperarea animalului luat la colectiv.

Iar în zilele tulburi de la sfârșitul anului 1960 și începutul lui 1961, în unele sate ale sudului țării, rezistența a însemnat ca oamenii să iasă împreună în uliță și să spună că nu-și dau pământul.

Au pierdut confruntarea.

Regimul dispunea de Securitate, Miliție, armată, tribunale, închisori și lagăre.

Țăranii aveau gospodăriile lor, solidaritatea satului și convingerea simplă că ceea ce fusese al părinților lor trebuia să rămână al copiilor lor.

În 1962, partidul a putut declara colectivizarea încheiată.

Dar faptul că pentru această „victorie” fusese nevoie de treisprezece ani de presiuni, de peste 190 de revolte înăbușite, de zeci de mii de condamnări și uneori de focuri trase asupra propriilor cetățeni spune poate mai mult despre colectivizarea României decât toate discursurile oficiale ale epocii.

Iar printre oamenii care au refuzat să tacă s-au aflat și țăranii satelor din Argeș și Olt.

La Izvoarele, numele lor stau astăzi săpate în piatra unui monument din centrul comunei.

În cele mai multe locuri, însă, numele lor nu au ajuns în manuale.

Au ajuns, în schimb, în dosarele Securității.

Surse și repere documentare: cronologia revoltelor țărănești publicată de IICCMER în cadrul proiectului „Satul românesc în perioada comunistă” (pe baza volumului „Colectivizarea în Teleorman 1949–1962. Rezistență și acceptare forțată” și a lucrării lui Daniel Popa, „Pe-aici nu se trece: revolte țărănești din Vrancea, 1957–1958”, Academia Civică, 2016); Octavian Roske, seria „Colectivizarea agriculturii, represiunea totală”, în „Arhivele Totalitarismului”; Ruxandra Cesereanu, „Comunism și represiune în România”, Polirom, 2006; Costel și Sabina Vasilescu, monografia rezistenței de la Vâlcele (pe baza dosarelor CNSAS); col. (r) Victor Epure, „Și ei au fost la Periprava”; Dorin Dobrincu, „Colectivizarea și răscoalele țărănești” (Școala de Vară Sighet); Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, Sala 18.

Recomandări autor