Nicolae Bălcescu – Revoluționarul cu suflet de istoric

Nicolae Bălcescu s-a născut la București, la 29 iunie 1819, într-o familie de boierași, fiu al pitarului Barbu Bălcescu și al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu. Familia își trăgea numele de la moșia lor din Bălcești, județul Argeș. Alături de Nicolae au crescut doi frați – Costache și Barbu – amândoi implicați mai târziu în revoluția de la 1848, și două surori. Una dintre ele, Sevasta, i-a rămas deosebit de devotată, îngrijindu-l în ultimul an al vieții sale, 1852.

Educația și formarea intelectuală

Educația și-a început-o în familie, cu un dascăl grec, continuând-o la Sf. Sava, unde l-a avut ca profesor pe Ion Heliade Rădulescu. Din matricolele școlii rezultă că în 1832 era în clasa a V-a, iar în 1835-1836, la vârsta de 15 ani, frecventa clasele complementare, studiind istoria universală, aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, filosofia formală, dreptul civil român și limbile: „franzoseasca, elinească și latinească.”

Neputând să-și împlinească visul de a studia la Paris, la 19 ani (iulie 1838) a intrat în armată ca iuncăr (cadet) în escadronul de cavalerie. Fiind cu studii, a fost desemnat să predea citirea și geografia ostaşilor care nu şteau carte. Curând însă, și-a dat seama că regimul militar nu i se potrivea, considerând că militaria „nu e carieră pentru oamenii de trampa sa” și „nici slujba miliții, nici oamenii ce era silit a-i vedea nu era de natură a-i mulțumi nici spiritul, nici inima.”

Totuși, chiar și în cadrul acestei scurte cariere militare, s-a remarcat prin cererea adresată domnului pentru înființarea unei școli pentru soldați. Timp de 4 luni, Bălcescu i-a învățat pe subofițerii Regimentului nr. 3 și pe un escadron de cavalerie scrierea, citirea, aritmetica și geografia, în ciuda faptului că aceștia erau „foarte ignoranți și prea puțin interesați de noțiunile ce li se predau.”

Începuturile activității politice

Nicolae Bălcescu și-a început activitatea politică alăturându-se „Partidei Naționale” a lui Ion Câmpineanu, care a desrobit țăranii de pe moșia sa și a desființat claca. În manifestul lui Ion Câmpineanu din 1838 se vorbea de „fuziunea întregului popor românesc și reunirea lui sub același sceptru” într-o patrie independentă.

Proiectul de constituție elaborat de Ion Câmpineanu cu ajutorul fostului atașat al Consulatului francez din București, Felix Colson, prevedea votul universal și eliberarea clăcașilor fără a li se da pământ. Acest program, care în chestiunea agrară nu făcea decât să întărească moșia boierească, eliberând-o de orice servitute feudală, nu l-a putut satisface pe Bălcescu.

În 1840, s-a alăturat societății secrete organizate și conduse de Dimitrie „Mitică” Filipescu. Profitând de războiul turco-egiptean, care agravase situația Imperiului Otoman și trezise în toate popoarele creștine din Turcia europeană speranța eliberării, societatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri din pătura mijlocie. Printre conducătorii societății se numărau Dimitrie Filipescu și Bălcescu, Constantin Tellescu, Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu și profesorul francez Jean Alexandre Vaillant.

După spusele lui Bălcescu, scopul societății era răsturnarea dominației otomane și suprimarea regimului regulamentar, desființarea privilegiilor feudale și instituirea unei republici democratice, în care cetățenii să fie egali în fața legii, iar clăcașii eliberați și stăpâni embaticari pe pământul aflat în stăpânirea lor. Societatea a fost însă descoperită, iar membrii ei arestați în octombrie 1840.

Alexandru Ghica îi trimite pe cei 10 acuzați, la 1/13 februarie, în judecata Înaltului Divan, dar această trimitere se face mai mult din cauza insistențelor consulilor străini – Viena și Sankt Petersburg. Patru acuzați sunt condamnați la muncă silnică la ocnă, 5 la 8 ani închisoare la mănăstiri, iar Nicolae Bălcescu, minor, la 3 ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, apoi la Gorgani. Cariera militară se încheie brusc în urma arestării. Pe vremea întemniţării la mănăstirea Mărgineni, Bălcescu a căpătat boala de plămâni care îi va marca întreaga viață. Este eliberat în aprilie 1842, fiind iertat de restul pedepsei din motive de sănătate.

Întemeierea organizației „Frăția”

Eliberat după 2 ani de închisoare, Bălcescu intră în „Societatea Literară” (1843), unde se întâlneau viitorii conducători ai Revoluției de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, doi Golești, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian. Societatea era tolerată de guvern deoarece pretindea că se ocupă doar cu chestiuni inofensive de limbă, în realitate scopul ei fiind întărirea unității culturale.

La adăpostul acestei societăți s-a constituit organizația secretă „Frăția”, ai cărei întemeietori – Ion Ghica, Bălcescu și Christian Tell – au jurat să-și închine viața patriei și să lupte pentru emanciparea și împroprietărirea clăcașilor, în numele sentimentului de „Frăție”, adică de solidaritate națională.

În 1845, împreună cu August Treboniu Laurian, editează revista „Magazin istoric pentru Dacia”. În cele din urmă, în 1846, Nicolae Bălcescu a reușit să plece la Paris, unde s-a întâlnit cu Mihail Kogălniceanu, Constantin Alexandru Rosetti, Ion Ghica și Ion și Dimitrie Brătianu. Principala lui preocupare era să strângă date despre o „poemă istorică asupra lui Mihai Vodă Viteazul”, prin care spera să pună piatra de temelie a unității naționale. Pentru a-și completa documentarea, dar și pentru a cunoaște Italia, s-a dus la Roma, apoi la Neapole, unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri și Elena Negri, pe care i-a însoțit la Palermo.

Activitatea la Paris și pregătirea revoluției

Formarea sa se desăvârşeşte în perioada în care se află la Paris (1846-1848), activând în Societatea Studenţilor Români şi participând la mişcările revoluţionare care au început în capitala Franţei. Întors în Franța, participă la revoluția din februarie 1848, convins că ea va schimba fața lumii. Când revoluția a cuprins și Germania și Austro-Ungaria, tinerii aflați la Paris au hotărât că e momentul de a declanșa revoluția și în Principate.

Rolul în Revoluția de la 1848

Inspirat de revoluţia pariziană decide să se întoarcă în ţară (martie 1848), intuind că este un moment bun pentru schimbări în cadrul societăţii româneşti. Ei se întâlnesc la Bălcescu acasă la 8/20 martie 1848 și stabilesc principiile în numele cărora avea să se ridice poporul: libertatea individuală, a cuvântului și a presei, desființarea privilegiilor feudale, împroprietărirea țăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituțional sub suzeranitatea Porții și abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat o proclamație care, aprobată la București de membrii „Frăției”, avea să fie citită la Islaz.

La București, comitetul „Frăția” conta pe sprijinul maiorului Christian Tell, pe membrii influenți de la țară și din orașe, precum și pe nemulțumirea generală împotriva domniei lui Gheorghe Bibescu.

Ajuns în țară împreună cu Alexandru Golescu-Negru, Bălcescu se îndreaptă spre Caracal, pentru a-și asigura sprijinul lui Gheorghe Magheru, prefectul județului Romanați, pe care însă nu-l găsește acolo. A doua zi, se duce la Islaz pentru a se întâlni cu maiorul Nicolae Pleșoianu. Acesta îi va spune că este gata, având aceleași sentimente și bucurându-se de sprijinul soldaților, dar că mai întâi trebuie anunțat și maiorul Christian Tell, lucru pe care Bălcescu se grăbește să-l facă, plecând la Giurgiu, unde se află maiorul Christian Tell.

Aici îi comunică acestuia „hotărârea de a face cât mai în grabă o revoluție”, programul hotărât la Paris, precum și cele discutate cu Nicolae Pleșoianu. Planul de acțiune propus era acesta: Christian Tell să pornească cu batalionul de sub comanda sa spre București, în timp ce Nicolae Pleșoianu urma să se îndrepte cu soldații săi spre Craiova.

A doua variantă a planului a fost ca Christian Tell să meargă la Nicolae Pleșoianu, să preia comanda soldaților de la Islaz și să pornească de acolo spre Craiova. Christian Tell este de acord cu această a doua variantă, luându-și în plus și sarcina de a-l atrage în mișcare și pe Gheorghe Magheru, care îi era prieten. Mai mult, el îi dă sugestia lui Bălcescu ca la București să constituie baza organizatorică a revoluției, în sensul unirii într-o singură tabără a tuturor revoluționarilor.

Ajuns în București, în întrevederile sale cu ceilalți revoluționari, Bălcescu militează pentru declanșarea revoluției în ziua de Paști, adică 11 aprilie 1848, dar Ion Brătianu se opune, cerând să fie așteptat sprijinul francez. Astfel, se ia hotărârea ca declanșarea revoluției să fie amânată cu 2 luni.

Membru în Comitetul Executiv care a organizat revoluţia şi a introdus în Proclamaţia de la Islaz articolul referitor la împroprietărirea ţăranilor. Numit secretar al guvernului provizoriu, a propus convocarea unei comisii a proprietăţii pentru discutarea problemei agrare.

Lupta pentru reforma agrară

Pentru Bălcescu, principala revendicare ce trebuia imediat rezolvată era cea agrară. El întâmpină însă rezistență în rezolvarea ei chiar din partea colegilor săi din Comitetul revoluționar, care erau boieri liberali și stăpâni de moșii. Ei erau de acord cu Nicolae Bălcescu în a recunoaște că relațiile agrare regulamentare erau de tip feudal și că țărănimea dependentă se afla într-o stare de dependență, însă nu recunoșteau țăranilor un drept de coproprietate, afirmând că moșia era proprietatea deplină a stăpânului ei, dar recunoscând necesitatea de a se ceda sătenilor o parte din aceasta prin despăgubire.

Chiar și după declanșarea revoluției de la Islaz din iunie 1848 și abdicarea lui Gheorghe Bibescu, Bălcescu continuă să se preocupe de această problemă, înființând chiar o Comisie a Proprietății. Însă presiunile externe și iminența unei intervenții militare străine duc în august 1848 la suspendarea dezbaterilor din Comisia proprietății, iar mai apoi intrarea în capitală la 13 septembrie a oștilor otomane și apoi a celor țariste însemna lichidarea guvernului revoluționar și instaurarea unui regim de ocupație.

Admițând, printr-un act public remis lui Soliman-Pașa, suspendarea instituțiilor create prin revoluție, Locotenența domnească a sacrificat autonomia țării, revoluția socială și politică fiind astfel abandonată.

Exilul și activitatea diplomatică

Arestat de invadatorii otomani, este închis la mănăstirea Cotroceni, apoi expulzat împreună cu alţi revoluţionari (septembrie 1848). Ridicat împreună cu ceilalți revoluționari, Bălcescu e dus la Giurgiu unde se îmbarcă pe o ghimie. De la Orșova se duce la Sibiu, apoi la Belgrad, pentru ca în final, trecând prin Atena, să ajungă la Constantinopol în martie 1849.

Pribeag prin Sibiu, Braşov, Belgrad şi Atena, în februarie 1849 se află la Istanbul, unde desfăşoară o intensă activitate diplomatică naţională, preluând funcţia de secretar al emigraţiei de aici.

În acest timp revoluția maghiară continuă, iar Bălcescu spera ca această revoluție a maghiarilor să ducă la o nouă redeșteptare a sentimentelor naționale și la repornirea revoluției în țările române. În acest sens, el își propune să realizeze o conciliere între Lajos Kossuth și Avram Iancu, plecând la 14 aprilie 1849 din Constantinopol, înzestrat cu scrisorile de acreditare de la Ion Ghica pentru Lajos Kossuth și generalul Józef Bem.

Conştient că din Capitala otomană nu poate realiza prea multe pentru ţară, pleacă în Transilvania, intrând în contact cu revoluţionarii români şi maghiari. Astfel, se va întâlni cu generalul Józef Bem şi cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, care este de acord cu „proiectul de pacificare” propus de el, semnând şi un document cu acelaşi nume (2 iulie 1849). Acordul prevedea o înţelegere între revoluţionarii români şi maghiari din Transilvania.

Bălcescu se întâlneşte la Câmpeni cu Avram Iancu, care decide neutralitatea românilor faţă de acţiunile militare ale maghiarilor. Odată ajuns la fața locului, își dă seama că maghiarii nu aveau de gând să le facă nici o concesie românilor, chiar în ciuda succeselor repetate ale lui Avram Iancu. În iulie 1849, Lajos Kossuth îi oferea lui Avram Iancu un post de general în armata sa, nefăcând însă niciun fel de concesii națiunii române. Singurul rezultat pe care Bălcescu l-a avut în tentativa sa de reconciliere a fost neutralitatea lui Avram Iancu în timpul luptelor armatei maghiare cu cele austro-ruse din august 1849.

După capitularea de la Șiria din 15 august 1849, Bălcescu s-a întors la Avram Iancu care l-a ținut ascuns câtva timp într-o colibă de pe munte, până când, travestit în vânzător de ciubere şi, după multe peripeţii, a putut, prin Pesta și Viena, să se întoarcă la Paris (octombrie 1849).

Ultimii ani la Paris și activitatea diplomatică

Nu renunţă la ideile sale şi încearcă prin mijloace diplomatice să atragă atenţia asupra problemelor din Ţările Române. În acest scop se întâlneşte la Londra cu lordul Henry John Temple Palmerston (ianuarie 1850). Continuă implicarea în organizarea emigraţiei româneşti de la Paris, întemeind Comisia de Propagandă şi publicând revista „România viitoare” (octombrie 1850).

Rămâne la Paris până în 1852, când, bolnav de tuberculoză fiind, pleacă la Constantinopol, iar de acolo la Galați, încercând să pătrundă în Țara Românească pentru a-și vedea familia. Trecând Dunărea, la Turnu Măgurele s-a întâlnit cu mama lui bolnavă. I se refuză accesul și, la sfatul medicilor, se stabilește în Italia.

Ultimele zile și moartea

Ajuns inițial la Napoli, începând cu 17 octombrie 1852, s-a mutat la Palermo, unde clima îi era mai prielnică. Aici și-a petrecut Nicolae Bălcescu ultimele zile din viață, singur, sărac și bolnav, într-o cameră a hotelului Trinacria.

În ultimele zile de viaţă petrecute în camera de hotel din Palermo, Bălcescu a scris la lucrarea „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, sperând să apuce să o termine. A trimis scrisori prietenilor din ţară, chemându-i la el. A corespondat şi cu Luxiţa Florescu, iubita din ţară, mama fiului său nelegitim, Bonifaciu Florescu.

„Am aflat că eşti în Sicilia la Palermo ca să petreci iarna şi nu ştiu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranţă acest fapt te chinuieşte amarnic. Cu câtă mulţumire aş primi suferinţele tale, să te văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu şi toţi ai mei suntem sănătoşi, toţi îţi trimit complimente. Bonifaciu îţi sărută mâna şi eu prietenul meu te sărut de mii de ori şi te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”, îi scria Luxiţa Florescu lui Nicolae Bălcescu, în ultimele sale zile de viaţă.

„Prietenul tău pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite… el a pus la rezon suferinţele… Mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat”, îi scria Bălcescu prietenului său, Ion Ghica.

În luna noiembrie starea revoluţionarului s-a înrăutăţit. Sfârşitul l-a găsit singur, în camera hotelului Trinacria. Simţind că moare, Bălcescu şi-a făcut testamentul şi a chemat un preot ortodox de la biserica greacă pentru a fi împărtăşit. Potrivit testamentului semnat de scriitor, averea lui Bălcescu se rezuma la 30 de franci, îmbrăcăminte, cărţi şi manuscrise. Conform certificatului de deces, inima marelui revoluţionar român a încetat să bată în noaptea pe 29 noiembrie 1852, la numai 33 de ani.

Înmormântarea și căutarea osemintelor

Trupul neînsufleţit a fost dus a doua zi la mănăstirea Capucinilor unde şi-a găsit revoluţionarul român primul mormânt. Osemintele lui Bălcescu au fost scoase câţiva ani mai târziu şi depuse într-o groapa comună, împreună cu alte câteva sute de morţi.

De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de găsire şi repatriere a rămăşiţelor pământeşti ale lui Bălcescu. Alexandru Ioan Cuza a trimis la Palermo un emisar pentru depistarea rămăşiţelor revoluţionarului. Tentativa a fost fără succes pentru că nu s-a putut da de urma mormântului.

În 1977, o delegaţie română a plecat la Palermo pentru a descoperi locul în care se presupunea că ar fi fost înmormântat Bălcescu. Toată aventura de găsire a osemintelor a plecat de la mărturia unui marinar român care a descoperit certificatul de deces. Șerban Gheorghiu, ofiţer de marină din Constanţa, are meritul găsirii documentului care atestă moartea revoluţionarului. Acesta a descoperit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu, la Palermo.

Presupusa mumie a lui Bălcescu a fost analizată de dr. Cantemir Rişcuţia în 1977, când o delegaţie română a fost trimisă la Palermo pentru a verifica veridicitatea celor descoperite de ofiţerul de marină. Cantemir Rişcuţia a constatat că vârsta mumiei nu depăşea 20 de ani şi, astfel, a exclus imediat ipoteza că mumia aparţine lui Bălcescu.

Tentative de recuperare a oseminelor lui Bălcescu au existat şi după 1989. Guvernul român a trimis o altă delegaţie la Palermo pentru găsirea mormântului lui Bălcescu. S-a dorit repatrierea trupului neînsufleţit şi îngroparea în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Vâlcea. Locul de veci în care odihneşte Bălcescu a rămas însă necunoscut. După ultimele informaţii ale autorităţilor, groapa comună în care ar zace osemintele lui Bălcescu se află sub o stradă din Palermo, şi din acest motiv săpăturile ar fi imposibile.

Un bust al lui Nicolae Bălcescu a fost instalat în 1961 în Piazza Marina din Palermo, la comanda Academiei Republicii Populare Române. „Grande istorico e patriota romeno” este inscripţia care aminteşte de ceea ce a reprezentat Bălcescu pentru România.

Operele și moștenirea literară

Pentru a ne putea face o impresie cât mai bună despre activitatea și despre ideile revoluționare ale lui Nicolae Bălcescu, nu este de ajuns să tratăm revoluția de la 1848, ci trebuie să ne preocupăm și de operele sale, măcar de cele mai importante dintre ele.

Avem astfel „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” din 1844, completată cu „Puterea armată în Moldova”, opere în care atribuie armatei un rol important în cucerirea libertății și independenței naționale. Idealul de armată permanentă, recrutată din o țărănime liberă, îl găsește la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, scopul lui fiind să își îndemne poporul să-și caute dreptatea singur, la fel cum au făcut-o strămoșii prin puterea armelor lor.

În 1846 scrie primul său studiu de istorie socială „Despre starea socială a muncitorilor plugari” în care caută să demonstreze că stăpânirea pământului de boieri e o uzurpație, iar pământul trebuie înapoiat țăranilor.

Boierii și-au atins scopurile prin 3 mijloace: interesul, nevoia și sila:

Interesul – marii proprietari, ca deținători ai marilor dregătorii de stat, obținuseră de la domn scutirea de dări pentru locuitorii de pe moșiile lor. Din interesul de a dobândi scutiri de dajdii și apărare împotriva slujbașilor publici, mulți țărani liberi s-au vândut împreună cu moșia lor unui stăpân puternic.

Nevoia – războiul i-a silit pe moșneni să se îndatoreze și cum nu s-au putut elibera la timp, proprietățile lor au căzut în mâna creditorilor, care erau boierii și mănăstirile.

Sila – cel mai eficace și mai general mijloc de spoliere a țăranilor a fost sila: încălcarea și acapararea brutală a proprietății moșneanului, procesele nedrepte în care boierii erau și părți și judecători, falsificarea actelor și furtul documentelor autentice.

Aceste idei sunt reluate și în 1850 în „Question economique”, în care este analizată situația claselor noastre sociale și regimul politic și economic al Regulamentelor Organice și în care sunt formulate reformele de care depindea ridicarea clasei țărănești.

Tot în 1850, în „Mersul revoluției în istoria românilor” e afirmată ideea că revoluția e dreptul legitim al tuturor popoarelor asuprite.

Capodopera sa – „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul”

Trebuie amintită principala operă a lui Bălcescu, scrisă între 1846 și 1852 și rămasă neterminată: „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul”, operă în care le sunt evocate urmașilor „degenerați” faptele marelui domn. Mihai devine „un erou de epopee”, „poate cel dintâi războinic din Europa”, care, înaintea lui Gustav Adolf și Henri de La Tour d’Auvergne-Turenne, a înțeles tainele strategiei moderne.

De fapt, Bălcescu proiecta în trecut preocupările și idealurile timpului său, așternând pe „trupul vânjos al vechiului voievod” toate atributele omului de stat din preajma revoluției de la 1848. Prin această operă, el a creat un monument literar în care personajul istoric devine simbol al aspirațiilor naționale și unificatoare.

Lucrarea sa de suflet, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” la care a scris până în ultimele clipe ale vieţii a fost publicată postum în perioada 1861-1863 în „Revista română” condusă de Alexandru Odobescu. Tot Alexandru Odobescu s-a ocupat de editarea în volum a lucrării considerate cea mai importantă scriere a lui Nicolae Bălcescu.

„Am crezut în oameni, în lumină și în istorie. De aceea n-am tăcut.”

Recomandări autor