Părintele Proclu Nicău – Un suflet smerit, o viață arsă în tăcere, un cuvânt care a atins cerul

Există oameni care nu zguduie lumea cu faptele lor, ci o sfințesc într-o căsuță simplă, cu lacrimi. Părintele Proclu Nicău a fost un astfel de om. Un monah smerit, dar strălucind de har. Nu a scris cărți, dar a scris în inimile celor care i-au trecut pragul. Nu a vorbit mult, dar cuvintele lui scurte au îngenuncheat suflete.

Buzele părintelui Proclu au tăcut, dar cuvintele sale sunt vii în inimile noastre: „Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos, ajutați‑l, dăruiți‑i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (…) Măicuța Domnului să vă ducă în Rai! Măicuța Domnului, Sfântul Nicolae, Sfântul Mina și toți sfinții, rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în Rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți”.

Începuturile călugărești și formarea duhovnicească

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut la data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. Încă din tinerețe, inima lui a fost atrasă de viața monahală. La data de 1 noiembrie 1948 a fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, acolo unde izvoarele duhovnicești ale Moldovei și-au păstrat puritatea de veacuri.

În 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, a fost trimis la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de acolo. Aici, Providența i-a oferit prilejul să ucenicesească pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Sub îndrumarea acestor mari duhovnici, părintele Proclu și-a format sufletul în rugăciune, smerenie și dragoste față de Dumnezeu.

Retragerea în lume și viața de pustnic

După Decretul 410 din 1959, care a alungat mii de monahi din mănăstiri, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, duhovnicul său, părintele Proclu a ales calea retragerii în satul natal. Nu a fost o înfrângere, ci o continuare a vieții monahale sub o altă formă. Casa lui modestă de la marginea satului Mitocu Bălan a devenit o mănăstire tainică. Fiecare vizitator simțea că intră între rugăciuni, nu între ziduri. Era o tăcere caldă, o pace care ți se așeza pe umeri ca un veșmânt nevăzut.

Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului, ducând viață de pustnic în mijlocul lumii. Dar viața sa adevărată – cea care contează cu adevărat – s-a scris în inimile celor care l-au cunoscut. Nu a făcut fapte spectaculoase. Nu a căutat să fie cunoscut. Dar a devenit cunoscut prin sfințenie. Prin blândețe. Prin rugăciune. Toate celelalte le-a ascuns, așa cum își ascund sfinții comorile.

Portretul duhovnicesc al părintelui

Cu o viață închinată întru totul slujirii lui Dumnezeu, monahul Proclu a avut o profundă sensibilitate lăuntrică și o infinită dragoste de Dumnezeu și față de semeni. Și‑a încălzit inima în rugăciune și s‑a hrănit cu vorbele dulci ale Sfântului Isaac Sirul. Iar când părintele se ruga, părea că o face împreună cu îngerii. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!

Părintele Proclu nu vorbea despre Dumnezeu, ci trăia în Dumnezeu. Ochii lui umezi de lacrimi erau martori ai unei vieți trăite în pocăință, în simțirea prezenței lui Hristos. Sfinția sa a postit tot timpul îndelung și rare erau momentele în care l‑a văzut cineva că nu plânge. Avea ochii înecaţi în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinţei neîncetate – era pildă de adâncă smerenie.

El nu vorbea doar de Dumnezeu, ci trăia în duhul lui Dumnezeu. Blândeţea sa evoca o viață cumpătată în care virtuțile au lucrat. Deși cu o viață sfântă, întotdeauna se smerea… pururea se smerea. Considera că este cel mai mare păcătos și că timpul nu‑i ajunge să‑și plângă păcatele.

Învățăturile și sfaturile duhovnicești

Fiind om al lui Dumnezeu, credincioșii care întrau în chilia sa simţeau într-însul puterea lucrătoare a Duhului Sfânt. Avea sfaturi alese, desprinse din Pateric: „Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor, răzbună-te cu lacrimi. Şi dacă te răzbuni cu lacrimi, Duhul Sfânt te va ajuta”. Îndemna la pace și dragoste: „Din dragoste să-l înveţi, din dragoste să-l ajuţi pe celălalt”.

Ne mai învăța: „Aşa te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări…”.

Una dintre cele mai cunoscute învățături ale sale este aceasta: „Cine folosește mila pentru aproapele și asprimea pentru sine, atunci începe a-și ușura conștiința”. Nu se lăsa lăudat. Nu primea ocara cu amărăciune, ci ca pe un adevăr de mult nespus: „Dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi spus și mai multe rele despre mine!”.

Despre pocăință și începutul cel bun

Ne învăța să luptăm pentru pocăință! Spunea despre ea că este „o stare de umilinţă în care noi ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu”. Cum să învăţăm nevinovăţia, îl întrebam?

Fraților, nu vremurile sunt grele, ci păcatele sunt grele, așa să știți! Dumnezeu nu mă întreabă de sfârșitul lumii, ci de al meu… Nu cereți să faceți minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele și să pot plânge. Să punem început bun!

Despre judecarea aproapelui

Părintele avea o înțelegere profundă a relației dintre judecata aproapelui și lucrarea Duhului Sfânt:

Patima judecării aproapelui îndepărtează mângâierea şi ajutorul Duhului Sfânt, căci, pe măsură ce se lasă cineva biruit de patima de a judeca, de a osândi pe alții, atunci Duhul Sfânt îl lasă în părăsire și dau năvală ispitele. Și numai așa ne putem repara, numai prin mărturisire și rugându-ne la Bunul Dumnezeu pentru acele persoane pe care le-am judecat.

Învăța o rugăciune minunată pentru cei pe care îi judecasem:

Doamne, iartă-i, că ei din cauza noastră au greșit. Doamne, te rog, nu-i pedepsi din cauza mea, că eu am fost vinovat

Rugăciunea inimii și viața de rugăciune

Părintele învăța despre rugăciunea inimii cu discreție și adâncime. Spunea că trebuie să fie rostită cu mintea, cu buzele, cu gura, dar fără să audă nimeni.

Sfătuia pe cei care voiau să sporească să adoarmă nu odihniți, ci osteniți de metanii: „Cine vrea să se roage, să nu doarmă împreștiat. Să adoarmă din – Doamne, Iisuse -.” Când simți că nu te ajută rugăciunea, scoală-te noaptea și roagă-te”.

Spunea cu blândețe și smerenie:

Cine se roagă din inimă, tot la inimă merge!

Această vorbă a sa rezumă întreaga înțelegere despre rugăciune ca dialog al inimii cu Dumnezeu.

Pilde și mărturii despre viața sa

Convertirea unui „sectar”

Odată, în vremea comunismului, un „sectar” a venit la poarta lui. A bătut stăruitor. Părintele nu l-a izgonit, ci l-a chemat înăuntru. L-a ascultat până în zori, apoi l-a învățat o rugăciune simplă:

Măicuța Domnului, mă rog, ai grijă de sufletul meu, descoperă-mi adevărul ca să nu mă ia diavolul la iad.

A doua zi, omul a avut o descoperire: toate tainele sunt în Biserica Ortodoxă. S-a pocăit, s-a împărtășit, a ars cărțile eretice și a trăit ca un creștin. Când a venit Revoluția, a murit cu credință. Poate, spunea părintele, chiar ca mucenic.

Impactul asupra vizitatorilor

Fiecare întâlnire cu părintele Proclu era ca una cu sfinții din Pateric. Fiecare vizită pe care o primea era un prilej de a-și manifesta dragostea față de cel pe care-l avea în față. Avea o bucurie sinceră, de copil, cu care te întâmpina și care te făcea să-ți simți nimicnicia, păcătoșenia și să dorești să fii precum el: simplu, curat sufletește, cu luare-aminte doar la lăuntrul tău.

Ne privea cu o blândețe care ne curăța de frică, de rușine, de gânduri, de durere. Lângă oamenii bineplăcuţi Domnului ne este întotdeauna bine şi simţim cum harul pe ­care-l au se revarsă şi asupra noastră, fără chiar să ne spună nimic.

Smerenia și cunoașterea de sine

Așa știa părintele sufletul fiecăruia și, cu pilda smereniei sale, nu lăsa pe nimeni neîndreptat și nemângâiat:

Eu n-am nimic bun. Îs miluit de Bunul Dumnezeu și am simțit mila Lui când am dus viață de pocăință, iar când nu am mai dus viață de pocăință, am rămas în urmă, foarte mult în urmă.

Smerenia era respirația lui. Se socotea cel mai mare păcătos. În fiecare om vedea o icoană posibilă a lui Hristos. Spunea adesea:

Să ne vedem pe noi mai răi și pe ceilalți mai buni. Atunci Duhul Sfânt vine iar și ne ajută.

Spunea mereu: răbdarea în fața oamenilor e ușoară. Cea mai grea este lupta cu ispitele nevăzute:

Când te va încolți diavolul, atunci să-ți dovedești puterile cele bune.

Mutarea la Domnul și moștenirea spirituală

Pe 28 ianuarie 2017 s-au împlinit anii de viață pământească ai părintelui nostru duhovnicesc, monahul Proclu Nicău. A trecut la Ceruri, în lumina lui Hristos, lăsându-ne Sus încă un mare rugător pentru noi. La cinci ani de la mutarea sa la Hristos – Calea, Adevărul și Viața, exemplul de smerenie și vorbele părintelui Proclu stârnesc dorul după Dumnezeu.

Viaţa sa creştină autentică era reprezentată de o permanentă luptă pentru dobândirea Împărăţiei celei cereşti, prin transformarea sa duhovnicească, prin creşterea de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Această înduhovnicire s-a realizat cu mult efort, cu multe lacrimi și căință în balsamul rugăciunii continue, cu mila şi ajutorul Preabunului Dumnezeu, prin mijlocirile Maicii Domnului, ale sfinţilor, cuvioșilor și bine­plăcuţilor Săi.

O candelă care arde în noi

Părintele Proclu Nicău a fost un dar al Celui de Sus pentru noi, cei atât de puţin credincioşi. O floare crescută în pustiul veacului. O candelă care încă arde într-o căsuță simplă din inima Moldovei. Ne-a învățat că nu e nevoie să facem minuni, ci să plângem cu sinceritate.

Părintele Proclu a devenit prin sfinţirea vieţii proprii un model de urmat pentru ucenici. Urmarea părintelui duhovnicesc ca model de vieţuire este strâns legată de imitarea vieţilor sfinţilor. Raportarea continuă la sfinţi, la părintele cu viaţă îmbunătăţită, îl face pe credincios să îşi însuşească modul de vieţuire al acestora, să devină cumva în aceeaşi cugetare cu ei.

Viața sa pilduitoare și sfaturile duhovnicești au făcut din părintele Proclu un nectar de mare preț din care credincioșii se vor hrăni duhovnicește. Iar cuvintele lor sunt insuflate de Dumnezeu şi ne pătrund până în adâncul inimii, încât se trezeşte în noi dorinţa de a ne schimba, de a pune început bun, de a căuta ca măcar în parte să le urmăm exemplul.

Impactul pe care l‑a produs asupra celor care l‑au cunoscut a fost extrem de puternic, așa încât și acum, când îi rostim vorbele, îmbrăcate într‑o cadență asemănătoare Patericului, trezesc în noi dorința de unui nou început… începutul mântuirii.

Să ne folosim de înțelepciunea sa, ca să punem început bun vieții noastre. Să ne amintim cu pioșenie de părintele Proclu Nicău și, ori de câte ori o facem, să‑i împlinim o ultimă dorință: să ne facem Sfânta Cruce și să zicem:

Dă‑i, Doamne, mântuire moşneguţului acela de Proclu!

Îți mulțumim, părinte Proclu, pentru tot și pentru toate câte ne-ai învățat, dar mai vârtos îți mulțumim pentru rugăciunea ce neobosit o îndrepți şi acum pentru noi!

Veșnică să-ți fie pomenirea din neam în neam!

Recomandări autor