Părintele Teofil Părăian – Lumina din întuneric

În ziua de 3 martie 1929, în satul Topârcea din județul Sibiu, s-a născut Ioan Părăian, primul dintre cei patru copii ai plugarilor Ioan și Elisabeta. Venirea sa în lume a fost pecetluită de o întâmplare care părea o mare nenorocire pentru părinții săi: copilul s-a născut orb. „După ce au văzut ei că nu pot să fac ceea ce fac alții, după ce mi-au spus de atâtea ori, când eram copil: «Măi, nu poți, că nu vezi!», au umblat pe unde-au umblat, pe la doctori și pe la preoți, pe la mănăstiri”, își amintea părintele. Însă această „știrbire”, cum o numea el însuși, avea să se dovedească a fi, în planul lui Dumnezeu, începutul unei chemări deosebite.

Supărarea părinților a trecut treptat, iar copilul a învățat să vadă lumea altfel. „Când voiam să arăt ceva cuiva din jurul meu, doream să pună mâna pe ce-i arătam eu, pentru că eu așa înțelegeam, așa cunoșteam lucrurile, punând mâna”, mărturisea părintele. Astfel, din pruncie, simțurile sale s-au ascuțit pentru a compensa lipsa vederii, pregătindu-l pentru o viață în care avea să vadă cu ochii sufletului mai clar decât mulți dintre cei înzestrați cu vederea trupească.

Drumul prin învățătură

Între anii 1935-1940, micul Ioan a urmat cursurile Școlii primare pentru nevăzători din Cluj-Napoca, iar apoi, între 1942-1943, a continuat studiile la o școală similară din Timișoara. „Am învățat cu mâinile și mi s-a dus în cap învățătura prin mâini, nu prin ochi, cum se duce învățătura la cei mai mulți oameni”, spunea părintele cu zâmbetul său caracteristic. Până în 1948, a urmat cursurile liceale la un liceu teoretic pentru văzători din Timișoara, dovadă a perseverenței și a inteligenței sale deosebite.

În această perioadă providențială, în august 1942, îl cunoaște pe părintele Arsenie Boca, întâlnire care avea să-i marcheze definitiv drumul spiritual. De la marele duhovnic a învățat rugăciunea minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” – rugăciune care i-a devenit tovarășă neîntreruptă în toate ceasurile vieții și care avea să fie transmisă mai târziu miilor de suflete ce-l căutau pentru îndrumare spirituală.

Chemarea către Facultatea de Teologie

Dorința de a intra în călugărie se aprinsese în inima tânărului Ioan încă din pruncie. „M-am trezit, aș putea zice, cumva în biserică. Am avut o dorință de a sluji lui Dumnezeu, de a fi în societatea oamenilor care Îl mărturisesc pe Dumnezeu”, mărturisea el. Însă părintele Arsenie Boca l-a sfătuit să facă mai întâi facultatea, înțelegând că Dumnezeu îl pregătește pentru o slujire mai mare.

La Facultatea de Teologie din Sibiu, tânărul a fost primit de mitropolitul Nicolae Bălan, care l-a ajutat atât moral, cât și material pe tot parcursul cursurilor. Mitropolitul i-a spus că preot nu îl poate face, dar Ioan a acceptat situația cu smerenie:

„Domnule, dacă nu mă pot face preot, fac teologia și văd eu ce fac după aceea. În orice caz n-o să fie fără rost faptul că am făcut teologia.”

Când mitropolitul l-a întrebat cu ce scop a făcut teologia, tânărul a răspuns cu o înțelepciune care depășea vârsta sa:

„Am vrut să-mi câștig un suport moral pentru viață.”

Intrarea în sfânta obște

La 1 aprilie 1953, după finalizarea studiilor teologice, Ioan Părăian a trecut pragul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. „Am venit aici cu bucuria omului care vine într-un loc de bucurie și de veselie. Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu”, mărturisea el. Intrarea sa în mănăstire a fost marcată de o hotărâre sfântă: „Dacă unul singur aici în mănăstire poate să fie om de treabă, acela vreau să fiu eu.”

La 15 august 1953, a fost călugărit, primind numele de Teofil – nume care-i era drag pentru că reprezenta o moștenire spirituală de la bunica sa. „Bunica mea mi-a spus odată că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că așa îi de drag la Paști când se spune în Apostol: cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte a început a învăța Iisus”, povestea părintele cu duioșie.

Hirotonirea și recunoașterea harului

Într-o vizită memorabilă în chilia sa, mitropolitul Nicolae i-a promis că de hram îl va face diacon. Când s-au retras din chilă, părintele a auzit cuvintele mitropolitului care i-au rămas întipărite în inimă: „Un om fără lumină, dar luminat.” La 15 august 1960, a fost hirotonit diacon, iar în 13 mai 1983, mitropolitul Antonie Plămădeală l-a hirotonit preot, recunoscând în el un adevărat duhovnic al neamului.

Părintele Antonie Plămădeală spunea despre părintele Teofil: „Când vorbește oamenilor nici nu îți dai seama că el nu vede. E atât de aproape de problemele omului, de problemele cu care e confruntat, de nevoile pe care le are. El parcă știe totul, parcă înțelege totul, parcă are soluții pentru toate cazurile care îi vin înainte.”

Slujitorul bucuriei și al înțelepciunii

Începând cu anul 1990, părintele Teofil a devenit un adevărat apostol al vremurilor noastre, susținând sute de conferințe în peste 80 de localități din țară și din Europa Occidentală. Cuvântul său plin de înțelepciune și bucurie spirituală a atins mii de suflete, îndeosebi pe ale tinerilor, care găseau în el un părinte și un îndrumător pe măsura setei lor duhovnicești.

„Sunt mare pentru cei ce mă ascultă, sunt mic pentru cei ce nu mă ascultă și sunt de nimic pentru cei ce mă ocolesc”, se definea părintele cu o smerenie care ascundea marea sa înțelepciune. Cuvintele sale nu erau originale, ci se întemeiau pe învățătura Sfinților Părinți ai Filocaliei, dar entuziasmul și prospețimea cu care le oferea ascultătorilor aprindeau flacăra credinței în inimile oamenilor.

Darurile scrisului și ale cuvântului

Roadele bogăției sale spirituale s-au revărsat și prin peste 25 de cărți, care cuprind predici, conferințe și îndrumări duhovnicești. Titluri precum Lumini de gând, Gânduri bune pentru gânduri bune, Veniți de luați bucurie sau Cum putem deveni mai buni au devenit companii duhovnicești pentru mii de credincioși. Fiecare carte este o invitație la o viață mai frumoasă în Hristos, la o credință lucrătoare prin iubire.

„Să luăm aminte” la „Vremea bucuriei”, „Să gândim frumos”, să învățăm „Cum putem deveni mai buni” – acestea erau îndemnurile sale constante, care se răsfrângeau în titlurile cărților sale ca razele unei lumini ce nu putea fi ascunsă sub obroc.

Învățăturile despre smerenie și pocăință

Părintele Teofil avea o înțelegere profundă a smereniei, pe care o definea în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți: „Smerenia este virtutea care nu se arată, zice Sfântul Isaac Sirul. În momentul în care vrei să o pui în evidență, să știi că nu o ai!” El înțelegea smerenia ca pe o plecare a minții înaintea lui Dumnezeu, o supunere fără discuție, precum cea a Sfântului Apostol Petru care a zis: „Toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare!”

Despre pocăință, părintele avea o viziune plină de speranță: „Pocăința este întotdeauna un mijloc de îndepărtare de păcate, care se realizează în prezent cu fața spre viitor, nu cu fața spre trecut.” El înțelegea pocăința nu ca pe o stare de tânguire, ci ca pe o întoarcere bucuroasă către Tatăl ceresc, ilustrând aceasta prin pilda fiului risipitor, unde tatăl nu așteaptă explicații, ci aleargă să-și îmbrățișeze fiul întors acasă.

Lumina din întuneric

Deși lipsit de vederea trupească, părintele Teofil era cu adevărat „un om fără lumină, dar luminat”. Nu avea lumina în ochi, dar o avea în suflet, iar de acolo lumina se revărsa pe chipul care zâmbea cu bucurie sinceră întotdeauna. Pletele ninse de ani îl descopereau ca pe un patriarh al Ortodoxiei românești, iar întregul său chip angelic dezvăluia taina vieții curate în Hristos.

Rugăciunea sa neîntreruptă, legată de respirație după învățătura primită de la părintele Serafim Popescu, îl menținea în comuniune permanentă cu Dumnezeu: „Între respirație să zic ‘Doamne’, în timp ce trag aer în piept să zic ‘Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu’ și dând aerul afară din piept să zic ‘miluiește-mă pe mine, păcătosul’.”

Moștenirea unui slujitor al bucuriei

Părintele Teofil Părăian s-a mutat la Domnul pe 29 octombrie 2009, lăsând în urmă o moștenire spirituală impresionantă. A fost, după cuvintele mitropolitului Laurențiu Streza, „un dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip”.

Răspunsul său la întrebarea unui credincios dacă se vor mai întâlni în lumea cealaltă rămâne ca un testament al dragostei sale:

„Nu se poate să ne despartă Dumnezeu în lumea cealaltă dacă ne-a unit în lumea aceasta. Dacă ne-am simțit bine unii cu alții în lumea aceasta credem că ne binecuvintează Dumnezeu să fim împreună și în cealaltă.”

Părintele Teofil a trăit și a învățat că adevărata vedere nu este cea a ochilor trupești, ci cea a sufletului luminat de harul lui Dumnezeu. Viața sa a fost o mărturie vie că „Dumnezeu alege cele slabe ale lumii ca să rușineze pe cele tari”, și că în neputința omului se arată puterea și înțelepciunea divină. Rămâne pentru noi toți un model de smerenie, bucurie și dăruire în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.

Recomandări autor