Școala necazurilor cu Sfântul Ioan Gură de Aur

În izvorul de lumină al învățăturilor Sfântului Ioan Gură de Aur, cel mai mare orator al creștinătății, găsim comori de înțelepciune ce ghidează cărările duhovnicești ale inimii omului. Opera sa, ca un râu de apă vie ce nu se usucă niciodată, oferă hrană sufletească nu doar slujitorilor altarului, ci oricărui peregrin al spiritului ce dorește să pășească pe cărarea înnobilatoare a vieții în Hristos. Printre temele ce răsună cu putere în cuvântul său părintesc se află și aceea a suferinței și a bolii – taina prin care trupul pământesc devine școală pentru înțelepciunea sufletului.

Viața creștină – o alternanță între plăcere-durere, bucurii și necazuri

În grădina Edenului, înainte ca umbra păcatului să se reverse peste firea omenească, protopărinții noștri Adam și Eva trăiau în lumina unei lumi lipsite de suferință și moarte. Când păcatul strămoșesc a pătruns în taina firii umane, ca o rană adâncă ce s-a transmis întregului neam omenesc, aceste realități au devenit tovărașe ale călătoriei noastre pământești.

Omul căzut, simțind înțepătura durerii, își caută scăparea în brațele plăcerilor, crezând că aici va găsi limanul fericirii. Dar aceste plăceri, asemenea unor miraje în pustiul vieții, nu-i oferă fericirea cea adevărată, nici nu-i dăruiesc împliniri ce să ridice inima spre înălțimi curate. Dimpotrivă, îl târăsc și mai adânc în abisurile păcatelor și ale patimilor.

Înțelegând această fugă a omului de durere și această alergare oarbă către plăcere, Dumnezeu, în atotînțelepciunea Sa părintească, a rânduit în viața omului o alternanță sfântă a acestora. Durerile sunt alinate de bucurii, ca balsam pe rănile inimii, iar bucuriile, când nu sunt trăite cu curăție și înălțare, se pot preface în izvoare de durere și suferință, atât trupească, cât și spirituală.

Astfel, după cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferință continuă. Ne dăruiește perioade de liniște și pace, pentru a ne mângâia și odihni, dar, din când în când, uneori mai des și alteori mai rar, ne trimite și ispite și necazuri.”

Această rânduială divină nu este cruzime, ci iubire înțeleaptă. Domnul îngăduie durerile, bolile și nenorocirile pentru ca sufletul nostru să se gândească la El și să se apropie de El, să alergăm ca pruncii către Părintele ceresc și să-I cerem ajutor cu inima smerită.

Nu ar trebui să ne înfricoșeze prezența încercărilor și a necazurilor, a suferinței și a bolii, ci mai degrabă absența lor într-o viață încărcată de păcate și patimi. Căci, după cum spune Sfântul Părinte: „atunci mai cu seamă trebuie să ne întristăm, când ne merg toate din plin, ducând o viață plină de păcate.” Când păcătuim și nu primim mustrarea divină prin încercări, se strânge asupra noastră o osândă și mai mare, ca norii grei ce se adună pe cerul sufletului.

Originile bolilor și ale suferințelor

În lumina învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur se dezleagă taina originilor suferinței: „dacă moartea, cel mai mare rău, își are rădăcina și temeiul în păcat, cu atât mai mult majoritatea bolilor.” Păcatul strămoșesc și păcatele personale sunt izvorul din care se revarsă toate relele, suferințele și bolile asupra firii noastre rănite.

Cele mai multe boli trupești își trag originea în patimi precum mândria, necumpătarea, beția și lenevia, toate acele înlănțuiri ce îndepărtează sufletul de lumina dumnezeiască. Din această perspectivă, cuvântul Sfântului este ca o sabie cu două tăișuri: prin intermediul suferințelor și a bolilor trupești, „pedepsește Dumnezeu trupul, ca să înțelepțească sufletul.”

Ca un doctor ceresc plin de înțelepciune, Părintele atotputernic, cunoscând adâncimile sufletului nostru și calea cea mai bună de a-l conduce la pocăință și mântuire, „uneori ne lasă să ne meargă bine, alteori ca să ne încerce, aduce peste noi încercări.” Dacă suntem virtuoși, prin valul încercărilor devenim mai străluciți, ca aurul în cuptor, și atragem asupra noastră și mai multă bunăvoință dumnezeiască. Dacă suntem păcătoși și primim cu mulțumire năvala încercărilor, aruncăm de pe umerii sufletului sarcina grea a păcatelor și dobândim multă iertare.

Meditând cu inima adâncă asupra prezenței suferinței în viața omului, Sfântul Părinte identifică cinci cauze ale încercărilor ce bat la ușa inimii noastre: în primul rând, pentru a nu ne mândri cu darurile primite la Botez; în al doilea rând, pentru a rămâne smeriți și a nu ne îngâmfa cu măreția harurilor dumnezeiești; în al treilea rând, pentru ca diavolul cel viclean să se încredințeze că l-am părăsit definitiv; în al patrulea rând, pentru a deveni, prin încercări, mai tari decât fierul; în al cincilea rând, pentru a căpăta dovada evidentă a visteriilor încredințate nouă.

Cu toate că au o valoare mântuitoare, conducând spre iertarea greșelilor, suferințele și bolile nu trebuie căutate sau provocate, căci ne învață Sfântul Părinte: „să nu mergem în întâmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele și să le evităm.”

„Școala necazurilor” – adevărată mucenicie

Chiar și în mijlocul celor mai grele furtuni ale suferinței și ale bolii, omul care a ajuns la înțelegerea duhovnicească a evenimentelor vieții sale nu se descurajează și nu cade în prăpastia deznădejdii. El știe, cu credința cea vie, că toate acestea, fie dulci, fie amare, fac parte din planul mântuirii sale, țesute de mâna iubitoare a Celui Atotputernic.

Ele nu sunt semn al părăsirii sau al indiferenței Tatălui Ceresc, dimpotrivă – o dovadă a iubirii Sale adânci și îndelung-răbdătoare, a purtării Sale de grijă, ce are ca țintă mântuirea noastră și fericirea veșnică în împărăția cerurilor.

Cu această înțelegere luminoasă a vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă cu glasul lui blând și părintesc:

„Să nu ne întristăm niciodată și să socotim venirea încercărilor drept dovadă că Dumnezeu ne-a părăsit sau că ne-a trecut cu vederea! Dimpotrivă, tocmai aceasta să fie dovada cea mai puternică pentru noi că Dumnezeu ne poartă de grijă.”

Dacă avem poveri de păcate pe umerii sufletului, le vom putea ușura prin răbdarea în încercări și prin mulțumirea adusă lui Dumnezeu. Iar dacă nu avem multe păcate, tot astfel ne vom bucura de și mai mare bunăvoință dumnezeiască, îndurând încercările cu recunoștință.

„Darnic fiind Stăpânul nostru și cu grijă mare de mântuirea noastră, pune adeseori înaintea noastră, ca o școală, valuri de încercări și de lupte, pentru ca, făcând și noi tot ce depinde de noi, să ne bucurăm din belșug de purtarea Sa de grijă.”

Cuptorul necazurilor, școala pătimirilor și patul de boală sunt lecții grele și dureroase pentru inima omului, dar răsplata pentru această mucenicie tăcută este pe măsura încercărilor și a răbdării noastre. Căci, după cum spune același Sfânt Părinte cu cuvinte ce răsună ca ecoul veșniciei: „Fără suferință, nici coroane; fără luptă, nici răsplată; fără stadiu, nici cinste; fără mâhnire, nici odihnă; fără iarnă, nici vară.”

Astfel, în taina suferinței și a bolii, trupul nostru pământesc devine altar al jertfei tăcute, iar sufletul – învățăcel în școala înțelepciunii dumnezeiești, urcând pe treptele durerii către lumina cea fără de asfinți.

** Cu inspirație din cărțile Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrieri.

Recomandări autor