Serge Brussolo – Cartograful viselor neliniștite

Uneori deschizi o carte și după câteva pagini înțelegi că nu ai intrat într-o poveste, ci într-o lume. Așa se întâmplă cu Serge Brussolo. În romanele sale, navele spațiale gem ca niște ființe bătrâne, planetele pot fi organisme adormite, iar oamenii descoperă că necunoscutul nu se află întotdeauna în stele, ci în propriile limite.

Sunt scriitori pe care îi citești și scriitori în care intri ca într-o încăpere străină. Lumina este deja aprinsă, iar cineva pare să fi plecat de acolo cu numai o clipă înainte. Serge Brussolo face parte din această a doua categorie. Ai mereu impresia că nu inventează, ci transcrie. Că visează cu ochii deschiși și îți povestește apoi acele vise cu o seriozitate calmă, aproape documentară, ca și cum ar fi rapoarte întocmite după o călătorie reală. De aici vine tulburarea pe care o lasă în urmă. Nu ți se cere să crezi în fantastic; ți se cere doar să accepți logica lui, care este logica visului: absurdă la prima vedere, dar perfect coerentă cu sine însăși.

Deschide Febra la prima pagină și vei înțelege imediat. O navă bătrână își înfige vârful carbonizat în noaptea spațiului, trepidația aleargă prin scheletul ei obosit, niturile slăbite fluieră, iar tablele fuselajului gem în întuneric. O femeie întinsă în cușeta sa ascultă acest plânset metalic ca pe o melodie demodată, una dintre acele arii care păstrează pentru totdeauna gustul dulceag al amintirilor din tinerețe. Nu este o descriere tehnică și nici o simplă imagine literară. Metalul are trup, trupul îmbătrânește, iar spaimele cosmice sosesc înmuiate în nostalgie. Brussolo nu descrie o navă. Descrie senzația de a fi în viață într-un univers care se descompune frumos.

Un om făcut din copilăria lui

S-a născut la 31 mai 1951, la Paris, într-o familie modestă, și a avut o copilărie dură, marcată în bună măsură de boala psihică a mamei sale. E genul de detaliu biografic pe care ai vrea să-l ocolești din pudoare, dar nu poți, pentru că toată opera lui se trage de acolo. Întunecimea, claustrarea, nebunia care musteşte sub suprafața lucrurilor, frica de a fi prizonierul cuiva sau al ceva — toate au rădăcina în acea casă. Mai târziu a studiat litere și psihologie, și se vede: personajele lui sunt cazuri clinice tratate cu tandrețe, oameni cărora li se surpă mintea exact în ritmul în care li se surpă lumea.

A vrut să scrie de la doisprezece ani și ani la rând nu l-a vrut nimeni. Stilul lui era inclasabil — prea straniu pentru science-fiction-ul cuminte al epocii, prea bizar pentru orice raft. A perseverat fiindcă nu-și putea imagina un viitor fără scris, și a publicat la început în fanzine, în marginea marginii. Abia în 1978 vine prima recunoaștere adevărată, cu nuvela Funnyway, strecurată în antologia Futurs au présent coordonată de Philippe Curval. Textul primește în 1979 Marele Premiu al science-fiction-ului francez. Apoi apare Vue en coupe d’une ville malade — „secțiune transversală printr-un oraș bolnav”, deja un titlu-program — un volum de nuvele care îl impune.

E momentul în care un autor obișnuit s-ar fi așezat confortabil în prestigiu. Brussolo a făcut exact pe dos.

Prințul din colecțiile populare

A intrat în colecția „Anticipation” a editurii Fleuve Noir — literatură de mare tiraj, disprețuită de critica serioasă — și a început să publice la un ritm năucitor. Les Semeurs d’abîmes (1983) ia premiul Apollo. Criticii care îi adoraseră nuvelele rafinate i-au reproșat că-și risipește talentul în colecții minore, ca un pianist de concert care cântă în berării. Privind înapoi, reproșul pare comic: tocmai în acea „berărie” și-a turnat Brussolo cele mai delirante viziuni, cu o libertate pe care prestigiul nu i-ar fi îngăduit-o niciodată.

Era, de altfel, un om incomod de independent. Pentru a-și păstra libertatea creativă, a lucrat cu mai mulți editori deodată, punându-i în concurență, sprijinindu-se pe cifrele uriașe de vânzări ca pe o armă de negociere. Un autor de pulp care dicta condițiile, nu le primea. Mai târziu a părăsit aproape complet science-fiction-ul pentru thriller și roman istoric, devenind unul dintre cei mai vânduți scriitori francezi — semn că viziunea lui febrilă putea coloniza orice gen. Iar lumea anglo-saxonă, care rareori se uită spre SF-ul francez, l-a tradus totuși: Le Syndrome du scaphandrier (1992) a apărut în engleză abia în 2016, ca The Deep Sea Diver’s Syndrome. A scris și sub patru pseudonime — Akira Suzuko, Kitty Doom, D. Morlok, Zeb Chillicothe — ca și cum un singur nume n-ar fi încăput atâtea vise.

Harta obsesiilor

Dacă desenezi pe o foaie teritoriile peste care revine, obții harta unei singure neliniști, văzută din unghiuri diferite. Civilizații care se degradează încet, mâncate de propriul lor mecanism. Spații închise, izolate — o navă, un oraș, o planetă — care devin colivii la scara unei mici umanități. Corpul care se transformă, se deformeaza, scapă de sub stăpânire. Nebunia care nu e accident, ci climat. Iluziile religioase ridicate ca schele peste prăpastie. Și, în centrul fiecărei povești, un marginal: un om sfârșit, aproape de cădere, care se zbate într-un sistem imposibil și care, cu fiecare efort de a se salva, se afundă puțin mai adânc.

Asta e marca Brussolo. Personajele lui nu cuceresc galaxii și nu salvează nimic. Ele supraviețuiesc — sau încearcă — într-un univers absurd și ostil, a cărui ostilitate nu e niciodată gratuită, ci aproape afectuoasă, ca a unui părinte bolnav care își rănește copilul fără să vrea. De aici impresia că citești un vis: în vis, lumea îți vrea răul cu o blândețe inexplicabilă, iar tu te miști prin ea fără să poți fugi.

Febra, sau geografia unui teritoriu bolnav

Titlul original spune totul: Territoire de fièvre. A apărut la 15 septembrie 1983, la Fleuve Noir, în colecția „Anticipation”, și continuă o idee dintr-un roman anterior, Sommeil de sang — Somnul sângelui —, unde economia planetei Almoha se sprijinea pe exploatarea unor monstruoase „animale-munți”. Premisa nouă e pură poezie brussoliană: animalele-munți au dispărut, planeta care le adăpostea a fost distrusă, iar mitul lor a rămas în memoria omenirii. Apoi savanții de la Universitatea Santa-Catala descoperă altceva — un animal-planetă, un întreg ecosistem viu, capabil să genereze singur gravitație și atmosferă. O echipă condusă de profesorul Mikofsky e trimisă să-l studieze, cu o singură poruncă: să nu intervină, să nu-l rănească, să nu repete masacrul de odinioară.

Vezi mecanismul? O premisă aparent acceptabilă, aproape normală, din care consecințele țâșnesc ca o cascadă — o Niagara, cum spunea cineva — și te târăsc într-un univers halucinant și totuși riguros logic. Aici se vede de ce mulți critici l-au considerat unul dintre puținii autori francezi de science-fiction capabili să rivalizeze, ca imaginație și amploare, cu marile nume ale lumii anglo-saxone: are amploarea lor și, în plus, o febră pe care ei rareori și-o îngăduie. Febra nu e doar titlul cărții. E starea ei de agregare. Lumea întreagă e un trup care arde, planeta însăși e vie și posibil muribundă, iar oamenii se mișcă pe pielea ei ca niște paraziți cuvioși, cu instrumente și regulamente, încercând să nu trezească uriașul pe care îl studiază.

În românește cartea a avut mai multe vieți: o versiune timpurie în revista Iris SF și ediția din 1993 — în traducerea lui Sorin Ștefănescu —, reluată apoi și de alți editori. Exemplarul care arde acum pe masă e doar una dintre provinciile acelui teritoriu.

Scafandrul care aducea vise la suprafață

Dacă Febra e o hartă a unui teritoriu bolnav, există un alt roman al lui Brussolo care duce metafora cartografului până la capătul ei logic și aproape insuportabil: Le Syndrome du scaphandrier, apărut în 1992 — singura lui carte tradusă în engleză, în 2016, sub titlul The Deep Sea Diver’s Syndrome.

Premisa este, din nou, tipic brussoliană. Într-un viitor parizian există o castă de artiști numiți rêveurs – visători. Numai că ei nu visează în sensul obișnuit al cuvântului. Ei coboară. În timpul somnului se scufundă în propriul inconștient asemenea unor scafandri care explorează epave aflate la mari adâncimi și aduc la suprafață „comori” ce se materializează la trezire sub forma unor ectoplasme: obiecte stranii, imposibil de clasificat, vândute apoi ca opere de artă. Se spune că aceste creații răspândesc sănătate, armonie și bunăstare în casele celor care le posedă. Cu cât coborârea este mai adâncă și mai primejdioasă, cu atât obiectul recuperat este mai valoros. Astfel ia naștere o adevărată economie a visului, cu negustori, colecționari, cote și speculații, asemenea oricărei alte piețe.

Poate că nicăieri nu se vede mai limpede natura imaginației lui Serge Brussolo. Pentru el, visul nu este o metaforă, ci un teritoriu. Memoria are relief, subconștientul are adâncimi, iar imaginația poate fi explorată asemenea unei geografii necunoscute. De aceea titlul de „cartograf al viselor neliniștite” nu este doar o figură de stil. Brussolo chiar desenează hărți ale unor lumi care există undeva între somn, febră și realitate.

David Sarella e un astfel de scafandru al somnului. Numai că îmbătrânește. De câteva săptămâni nu mai aduce din adâncuri decât bibelouri firave, obiecte rahitice care se ofilesc și mor înainte să apuce să fie vândute. Iar lumea de jos — viața lui paralelă, onirică, de gangster cu o iubită perfectă într-un decor de film — i se pare zi de zi mai atrăgătoare decât realitatea searbădă de sus. Asta e patologia care dă titlul cărții: sindromul scafandrului, dorul bolnav de adânc, neputința de a mai trăi la suprafață odată ce ai cunoscut presiunea frumoasă a fundului.

E imposibil să nu citești aici un autoportret. Brussolo spunea despre sine că nu face decât să-și exploreze universurile interioare — ceilalți sunt cei care lipesc etichete. Exact asta face și David: coboară în el însuși și aduce înapoi obiecte. Administrația și psihologii din roman insistă, de altfel, că lumea de jos nu există, că totul e doar produs al imaginației — „nu spuneți vis”, li se cere visătorilor, ectoplasma nu e decât materializarea fugară a unei imagini care a trecut prin creierul unui dormitor. E aceeași tensiune pe care o simți citindu-l pe Brussolo: ți se demonstrează rece că totul e doar închipuire, și totuși obiectul e acolo, pe masă, real, refuzând cu încăpățânare să dispară.

Și mai e o muchie pe care o strecoară fără s-o apese. Visătorii sunt artiști, iar societatea îi prețuiește exact atât cât le poate vinde produsele; în clipa în care ectoplasmele lui David se subțiază, el devine un funcționar pus pe linie moartă, un creator căruia piața i-a retras dreptul de a exista. E același marginal de pe toate hărțile lui Brussolo — omul de excepție strivit de un sistem care nu-i cere geniu, ci rentabilitate. Iar autorul, care-și juca editorii unul împotriva altuia tocmai ca să nu ajungă acolo, știa despre ce scrie.

Iată de ce romanul ăsta luminează tot restul. La Brussolo, visul nu e o stare, ci un loc — cu adâncime, cu presiune, cu pericol, cu o geografie pe care te poți rătăci și din care te poți întoarce cu mâinile pline sau să nu te mai întorci deloc. Scriitorul însuși e un scafandru: se scufundă în somnul lui treaz, umblă prin ținuturi pe care nu le-a inventat, ci le-a vizitat, și ridică la suprafață ectoplasme — cărți. Febra, Somnul sângelui, animalul-planetă, orașul văzut în secțiune: tot atâtea obiecte scoase din abis, care încă pulsează slab pe raftul nostru.

Cartograful

E tentant să-l așezi pe Brussolo pe un raft anume — SF, fantastic, horror, thriller — și de fiecare dată raftul rămâne pe jumătate gol, fiindcă cartea a migrat singură în altă parte. Poate că eticheta cea mai cinstită nu ține de gen, ci de gest. Brussolo cartografiază. Și, mai mult decât atât, coboară: e cartograf și scafandru deopotrivă, omul care poate desena harta fiindcă s-a scufundat el însuși până în locul pe care îl desenează. Trasează cu seriozitate maniacală hărțile unor ținuturi care nu există: orașe bolnave văzute în secțiune, planete care respiră, corpuri care se desfac, minți care se dezlipesc de real. Iar pe fiecare hartă, în colțul de jos, e același marginal pierdut care caută ieșirea și nu o găsește.

Visele lui nu sunt liniștite. Sunt febrile, claustrante, traversate de o frumusețe tristă — exact ca plânsetul metalic al acelei nave bătrâne, melodia demodată pe care o asculți cu un nod în gât fără să știi de ce. Și asta rămâne, cred, după ce închizi cartea: senzația că ai vizitat un loc real, deși nu există nicăieri, și că omul care l-a desenat ținea harta în mână cu mâna unui călător care chiar a fost acolo.

Recomandări autor