Unde lumina n-a plecat – Rămășite de răvaș despre Părintele Gheorghe

I. O fărâmă de lumină dăruită.

Era cândva, undeva prin 1993-1995, un colț de lume unde timpul parcă mai avea răbdare cu oamenii. Acolo l-am cunoscut pe Părintele Gheorghe – nu doar preot, ci și martor viu al unei epoci duhovnicești care pare că s-a închis în cartea veacurilor.

L-am cunoscut printr-un fir nevăzut: profesoara mea de limba rusă era preoteasă, iar soțul ei slujea ca preot în aceeași parohie cu Părintele Gheorghe. Un om deosebit și el, dar nu despre el este vorba. Dincolo de toți, era Părintele Gheorghe – un om trecut prin temnițele comuniste, purtând în umărul smereniei povara a aproape 25 de ani de suferință. Singura lui „vină”? Că iubise cu ardoare neamul, credința și idealul unei lumi curate.

II. Cuvinte puține, duh adânc

Părintele nu vorbea mult. Dar starea pe care o simțeai când erai împreună cu el era de o limpezime care te schimba. Era o lumină blândă, o pace a firii, o liniște care nu te adoarme, ci te trezește.

Mergeam adesea la biserică, ajutam la curățenie, iar când veneau sărbătorile – mergeam cu Părintele prin cartiere, cu Boboteaza sau Crăciunul. Fiecare ieșire cu el era o lecție, un act viu de a fi, o predică în tăcere.

„Sunt trimisul lui Dumnezeu și am venit să vă vindec. Deschideți ușa, păcătoșilor.”

A zis asta cu un zâmbet, la o ușă unde ni s-a răspuns cu batjocoră. Eu am rămas uimit, el a trecut mai departe – cu seninătate, dar și cu o ironie plină de duh.

III. O școală lăuntrică

Fără să-mi dau seama, prezența lui m-a schimbat. Am devenit mai atent, mai deschis spre cele sfinte. Mi-a povestit despre suferință ca mod de curățire, despre cum mintea poate fi în rai chiar și când trupul înfruntă zidurile închisorii.

Spunea despre Mișcarea Legionară că era mai mult decât o formă de organizare: era o școală spirituală. Acolo, intrai om și ieșeai erou – dar nu erou în ochii lumii, ci în fața lui Dumnezeu, după ce încet-încet te biruiai pe tine.

„Omul cu aspirații creatoare e în centrul proiectului creștin. Creștinismul e o filozofie vie, izvorâtă din Evanghelie și din geniul neamului nostru.”

Vorbele lui, de multe ori prea mari, prea încărcate de simțire și formulate cu acel grai artistic, uneori arhaic, erau prea grele pentru mine atunci. Târziu am înțeles. Le-am regăsit, frânturi din ele, în cărți vechi, în alte mărturii, în scrieri despre jertfa unei generații pierdute.

„Generaţia crescută în duhul Căpitanului a intrat în luptă cu o totală dăruire de sine. […] Moartea lor nu a fost o moarte întâmplătoare, ci mărturia supremă a unui sens de existenţă. Ei au murit pentru a pune temelie unei lumi mai bune şi mai drepte. Sufletul lor, purificat în văpaia sacrificiului suprem, iluminează până la mari depărtări cărările neamului nostru.”

Aceste rânduri, descoperite ani mai târziu, nu mi-au spus nimic nou. Doar au confirmat ceea ce Părintele Gheorghe sădise deja în mine – dar eu nu fusesem atunci în stare să înțeleg.

IV. Răvaș pentru un OM

Astăzi, încă simt cândva ecoul vocii lui. Mă gândesc că Părintele Gheorghe nu mi-a spus să merg pe calea dreaptă. Mi-a arătat-o. A mers pe ea. A suferit pe ea. A iubit pe ea.

Acest răvaș nu e un portret. E o mărturisire. E o plecare a frunții în fața unui OM care nu a scris cărți, dar a scris destine.

Un om la care, dacă stăteai o clipă, ți se limpezea sufletul ca o icoană spălată cu lacrimi.

Recomandări autor