Durerea tăcută a românilor din zonele istorice ocupate de Ucraina

Un adevăr care nu cere răzbunare, ci doar să fie rostit. – Sub cerul în care se întâlnesc granițele fostelor imperii, în satele și orașele de la nord de Tisa, în sudul Basarabiei ori prin ținuturile Herței, trăiesc încă români care nu mai știu cui aparțin. Nu din uitare — ci pentru că statul care îi găzduiește le-a șters, încet și cu obstinație, limba, credința, școala și numele.

Aceștia nu sunt dușmani ai Ucrainei, ci uitarea Europei

Pământuri care au schimbat steaguri, nu și inima oamenilor

Regiunile istorice vorbesc de la sine: Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, sudul Basarabiei, Maramureșul istoric — toate au fost, cândva, parte a României Mari, apoi, prin rapturi teritoriale, alipite URSS-ului, iar astăzi fac parte din Ucraina.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică, printr-un ultimatum, cerea României să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Fără sprijin internațional, România s-a retras, iar pământurile, cu tot cu oameni, au fost smulse. În 1941, România încerca recuperarea acestora. Dar la finalul războiului, granițele au rămas trase cu sânge și frică, nu cu dreptate.

Astăzi, la peste 80 de ani de atunci, în loc să li se recunoască suferința, românilor de acolo li se cere să tacă.

Școala care nu mai vorbește românește

În numeroase localități populate majoritar de români, școlile au fost ucrainizate complet. În 2017, o nouă lege a educației a eliminat dreptul minorităților naționale de a învăța în limba maternă după clasa a patra. Practic, limba română a fost redusă la rangul de obstacol, iar profesorii și elevii au fost obligați să se adapteze peste noapte.

Școli românești au fost închise sau redenumite. Manualele, odată tipărite în limba română, au dispărut. Identitatea s-a topit între rânduri de lecții străine.

Mulți părinți se tem să protesteze. Teama de represalii administrative, de stigmatizare sau chiar de pierdere a locurilor de muncă e prezentă în fiecare dialog.

Credință sub supraveghere

Pe lângă limba maternă, și Biserica românească a fost lovită. În mai multe localități, preoții ortodocși de stil român au fost hărțuiți, alungați, înlocuiți cu clerici ce țin slujba în ucraineană. În unele cazuri, chiar lăcașurile au fost închise, sau transformate în spații administrative. Slujbele în limba română au devenit un lux. Unii preoți sunt bătuți, alții chemați la interogatorii.

Dar oamenii, în genunchi, încă șoptesc „Tatăl nostru” în graiul lor. Chiar și atunci când rugăciunea e interzisă.

Un popor care cere doar să nu-i fie uitată rădăcina

Românii din Ucraina nu cer unirea. Nu cer revolte. Nu cer despăgubiri. Cer doar să nu le fie interzis ce sunt. Să își poată învăța copiii în limba lor. Să-și poată păstra sărbătorile, cântecele, numele și crucea.

Ei nu urăsc statul ucrainean — dar îl roagă să nu-i strivească. Iar noi, cei de dincoace de graniță, nu suntem chemați să instigăm, ci să veghem. Să rostim adevărul. Să nu ne fie rușine cu ai noștri. Nici măcar atunci când politica internațională cere să fim „corecți”.

O tăcere care doare cât o istorie întreagă

De ce nu se vorbește mai mult despre asta?

Poate pentru că durerea e incomodă. Poate pentru că România nu mai are coloană vertebrală. Poate pentru că alianțele internaționale sunt mai importante decât valorile naționale. Sau poate pentru că tăcerea a devenit o politică.

Dar Răvașul nu e un ziar. Este o aducere aminte. Și o răspundere.

Un rând de încheiere

Românii de dincolo de graniță nu sunt moldoveni, ucraneni românizați, minoritate slavizată. Sunt frații noștri.

Și atâta timp cât mai au în suflet o vorbă românească, datoria noastră e să n-o lăsăm să moară în uitare.

Astăzi, în Bucovina de Nord și în satele românești din regiunea Cernăuți, istoria pare că se repetă. Nu mai sunt deportări, dar sunt presiuni. Nu mai sunt lanțuri, dar se închid biserici. Sub pretexte administrative, schismaticii preiau lăcașuri ortodoxe românești, iar credincioșii sunt siliți să tacă. Tot mai multe voci spun că tăcerea e obligatorie — dar suferința rămâne. Pentru cine are ochi de văzut, durerile nu s-au stins.

Textul face parte din seria „Reflecții” și este un gând născut din adâncurile conștiinței, așezat cu grijă între adevăruri și tăceri, cu respect deplin față de cititor.

Recomandări autor