Sponsor fără glas – povara României și uitarea fraților de peste graniță

Un paradox greu de rostit: România, țară nu tocmai bogată, și-a pus pe umeri greul unui război care nu e al ei. A trimis bani, arme, alimente, a găzduit sute de mii de refugiați, a deschis drumuri pentru cereale și a ținut mereu pasul în corul marilor capitale. În același timp, românii din Nordul Bucovinei și Cernăuți, din Ținutul Herței, din sudul Basarabiei și din Maramureșul istoric au rămas în aceeași tăcere amară: fără școli în limba lor, fără biserici în graiul strămoșesc, fără protecția unei țări care, deși le spune „frați”, îi uită de fiecare dată când negociază.

Cât am dat

România nu este Germania, nici Franța, nici Statele Unite. Și totuși, ajutorul trimis Ucrainei e impresionant. Estimările internaționale vorbesc de peste 1,1 miliarde de euro acordați până la final de 2024, din care aproape un miliard în sprijin militar. Asta înseamnă armament, muniție, echipamente trimise într-o zonă de război.

Dar nu doar atât. Din bugetele interne, din rezervele de stat și din buzunarul fiecărui contribuabil, au plecat sute de milioane de lei pentru refugiați. La început, prin programul „50/20” – 50 de lei pe zi pentru cazare și 20 de lei pentru hrană, bani virați către cei care îi găzduiau. Ulterior, guvernul a schimbat regulile: s-au introdus forfetare directe – 750 lei pentru o persoană singură, 2.000 lei pentru o familie, plus 600 lei pentru hrană de persoană.

Să nu uităm și de donațiile în natură: convoaie de alimente, medicamente, articole de igienă, toate scoase din rezerva de stat. Într-un singur an, doar pentru un transport de hrană către Ucraina s-au aprobat peste 100 de milioane de euro.

Și, poate cel mai dureros simbolic: România a renunțat la una dintre bateriile sale Patriot – un sistem vital pentru apărarea aeriană a țării – cu promisiunea că va fi înlocuită. Prețul? Oficial câteva zeci de milioane pentru „procedura de transfer”, dar valoarea reală a unui astfel de sistem depășește 1,5 miliarde de dolari.

Cifrele, uneori reci, arată totuși un adevăr: România a fost și rămâne unul dintre cei mai loiali susținători ai Kievului.

Ce primesc frații noștri de acolo

Și totuși… în timp ce miliardele curg, frații noștri din teritoriile istorice primesc tăcere și interdicții.

– Educația: din 2017, legea ucraineană a educației a interzis practic predarea în limba maternă după clasa a IV-a. Româna a fost împinsă la margine, ca un „dialect străin”, tolerat doar formal. Școlile românești au fost închise sau transformate, manualele au dispărut, profesorii sunt forțați să predea în ucraineană. În sate unde peste 90% din populație e românească, elevii nu mai au voie să-și audă istoria și științele în limba părinților lor.

– Credința: bisericile românești au fost vizate în aceeași logică de uniformizare. Preoți români chemați la interogatorii, unii bătuți, alții înlocuiți cu clerici „docili”. Slujbele în limba română, acolo unde se mai țin, sunt privite cu suspiciune. În unele sate, bisericile au fost închise și puse „în conservare”, iar credincioșii sunt siliți să accepte oficierea în ucraineană.

– Identitatea: teama de a spune cine ești e prezentă în viața de zi cu zi. Părinții nu îndrăznesc să protesteze de frica represaliilor. Funcționarii publici își ascund originea. Bătrânii plâng în șoaptă, temându-se că nepoții lor nu vor mai ști o rugăciune în românește.

Cine sunt vinovații?

E ușor să arătăm cu degetul spre Kiev. Ucraina, în dorința ei de unitate națională, a ales calea uniformizării forțate. Un stat care cere sprijin pentru libertate ar trebui să respecte libertatea celor ce trăiesc pe teritoriul său – dar nu o face.

Dar adevărații vinovați sunt și la București. De peste 30 de ani, politica externă a României a preferat „tăcerea elegantă” în loc de apărarea fermă a propriilor comunități. Am văzut diplomați grăbiți să facă plecăciuni la Bruxelles și Washington, dar prea timizi să ceară Kievului respect pentru români.

Și mai e și Europa. Marile capitale vorbesc despre „drepturile minorităților” și „valori europene”, dar când e vorba de românii din Ucraina, ochii se închid. Dubla măsură e evidentă: se apără cu zel minorități mai vizibile mediatic, dar când vine vorba de o comunitate românească de sute de mii de suflete, tăcerea devine normă.

O concluzie amară

Românii din Ucraina nu cer unirea cu România. Nu cer bani, nu cer privilegii. Cer doar dreptul firesc de a fi ce sunt: să-și învețe copiii în limba lor, să se roage în biserica lor, să-și păstreze numele și tradițiile.

În schimb, România le întoarce spatele și preferă să joace rolul sponsorului loial, fără condiții și fără glas.

Cât timp va mai dura această ipocrizie? Cât timp vom accepta ca frații noștri să fie reduși la tăcere, în timp ce noi le trimitem altora pâinea noastră?

Un stat care dă fără să ceară respect pentru ai săi își pierde nu doar banii, ci și demnitatea. Iar fără demnitate, nici sprijinul acordat altora nu mai are sens.

România de azi riscă să rămână în istorie nu ca țara care și-a apărat frații, ci ca țara care a plătit mereu – și a tăcut mereu.

Recomandări autor