Femeile din Nucșoara – Chipuri de lumină în întunericul prigoanei

Femeile din Nucșoara nu au fost doar martore ale unei istorii nedrepte, ci au fost parte vie dintr-o rezistență care nu s-a scris doar cu arme, ci cu pâine împărțită, scrisori duse în taină, nopți nedormite și rugăciuni neîncetate. Au fost soții, mame, surori și fiice, dar și curieri, adăposturi vii, stânci în calea uitării. Unele au urcat muntele alături de bărbați, altele au rămas în sat și au ținut vie speranța. Toate au plătit un preț cumplit pentru credința lor în libertate, demnitate și Dumnezeu.

În fața anchetatorilor, a torturii și a pierderii celor dragi, nu au trădat. Au fost arestate, batjocorite, condamnate, trimise în temnițele regimului, dar nu au încetat să spere. Unele au murit în închisoare, altele au ieșit zdrobite, dar cu fruntea sus. În inima Nucșoarei și în memoria celor care încă mai caută Adevărul, ele trăiesc ca niște icoane vii ale unei lupte care nu s-a încheiat.

Maria Andreescu – Soție, mamă, martoră a jertfei

Născută la 28 ianuarie 1923, în comuna Corbi, județul Argeș, Maria Andreescu a fost fiica lui Nicolae și a Elenei Cujbescu. Soție de preot, mamă a doi copii și femeie de o discreție exemplară, ea avea să-și lege viața de una dintre cele mai dureroase pagini ale rezistenței anticomuniste din România.

Alături de soțul ei, părintele Nicolae Andreescu – unul dintre cei mai devotați susținători ai Grupului de la Nucșoara – Maria a sprijinit neobosit partizanii cu hrană, îmbrăcăminte și vești. A fost o lucrare tăcută, de fiecare zi, purtată cu teamă și nădejde în același timp.

După prinderea fraților Arnăuțoiu în mai 1958, Securitatea a lovit cu furie. Soții Andreescu au fost arestați și anchetați. Părintele Nicolae a fost condamnat la moarte și executat, alături de alți 15 oameni, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la penitenciarul Jilava.

Maria Andreescu a primit o sentință grea: 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea întregii averi. A fost eliberată în 1964, în urma unui decret de grațiere. Avea să-și trăiască restul vieții cu discreția celor care au cunoscut răul în formele lui cele mai crunte și au ales totuși să nu-l înrăiască în inimă.

A trecut la cele veșnice la 12 iulie 1981, purtând cu ea durerea, tăcerea și lumina unei jertfe împărtășite.

Laurenția Arnăuțoiu – O mamă sub crucea istoriei

Născută la 18 octombrie 1894, în comuna Berevoiești, județul Argeș, Laurenția Arnăuțoiu a fost unul dintre cei 12 copii ai învățătorului Petre Diaconescu (Zăvoianu) și ai soției sale, Ioana. În 1914, s-a căsătorit cu învățătorul Ion Arnăuțoiu, alături de care a crescut cinci copii – într-o familie înrădăcinată în credință, școală și simțul datoriei.

Când fiii săi, Toma și Petre, au ales calea rezistenței armate împotriva comunismului, Laurenția nu i-a oprit. Dimpotrivă, le-a fost aproape cu o dârzenie maternă care sfida teroarea. A știut de la început de existența grupului din munți și l-a sprijinit cum a putut – cu alimente, adăpost, tăcere.

A fost arestată în 1949 și condamnată la șase ani de închisoare corecțională. După eliberare, a fost nevoită să trăiască alături de soț în propria casă confiscată, în care Securitatea instalase postul de miliție și microfoane în camerele „îngăduite”.

După capturarea fiilor ei, în mai 1958, Laurenția Arnăuțoiu a fost din nou arestată. De această dată, a fost condamnată la 10 ani de temniță grea pentru „favorizarea fugarilor” și pentru că nu și-a denunțat propriii copii.

Viața ei a fost o succesiune de dureri: în 1944, fiul cel mare, Ion, căpitan de cavalerie, a murit pe front. În 1959, Toma și Petre au fost condamnați și executați.

A murit în închisoarea din Miercurea Ciuc, la 24 mai 1962 – o mamă căreia istoria i-a răpit tot, dar care n-a renunțat niciodată la credința în fiii ei și în dreptatea lor.

Victoria Arnăuțoiu – Mamă sfâșiată între iubire și prigoană

Victoria Arnăuțoiu s-a născut la 23 aprilie 1928, în comuna Corbi, județul Argeș, într-o familie înstărită, fiind una dintre cele cinci fiice ale învățătorului Ioan Năstase și ale soției sale, Ecaterina.

S-a căsătorit cu Petre Arnăuțoiu, fratele partizanului Toma, și au avut doi copii. Într-o vreme în care regimul comunist începuse să strivească țărănimea prin cote, confiscări și intimidare, Victoria a simțit din plin apăsarea asupra celor care încă aveau curajul de a gândi și a trăi liber.

Implicată direct în sprijinirea Grupului de la Nucșoara, Victoria a fost unul dintre cele mai importante ajutoare în faza inițială a rezistenței. A fost arestată la 15 noiembrie 1949. În acele zile, fiii săi – de trei ani și de un an și jumătate – au rămas singuri în casă, păzită de Securitate, fără ca cineva să aibă voie să le aducă hrană sau alinare.

Condamnată în 1950 la 6 ani de închisoare corecțională pentru „uneltire contra ordinii sociale”, Victoria a fost supusă anchetelor și izolării. După eliberare, în încercarea disperată de a-și proteja copiii, a divorțat de soțul său, Petre Arnăuțoiu, fără să-și renege vreodată dragostea ori solidaritatea.

Totuși, după capturarea lui Petre și a fratelui său Toma, în mai 1958, Victoria a fost din nou arestată, anchetată și condamnată pentru a doua oară – de această dată la 12 ani de muncă silnică și confiscarea averii. Copiii ei au fost internați într-un orfelinat, unde au rămas până la majorat.

Victoria Arnăuțoiu a fost eliberată la 23 iunie 1964, prin decret de grațiere, dar niciodată nu a fost eliberată cu adevărat de suferința unui destin în care iubirea, maternitatea și demnitatea au fost zdrobite între două pietre de moară: istoria și frica.

Verona Băncescu – Slujirea tăcută a curajului

Verona Băncescu s-a născut la 19 iunie 1915, în satul Zboghițești, comuna Nucșoara, județul Argeș, într-o lume în care simplitatea și datoria față de aproapele erau mai puternice decât frica.

A lucrat, între 1940 și 1945, în casa învățătorului Ion Arnăuțoiu, tatăl partizanilor Toma și Petre. Iar când, în 1949, fiii acestuia au pornit lupta în munți, Verona a fost printre acele femei tăcute care au ajutat fără să ceară nimic în schimb.

Le-a dus alimente, i-a adăpostit, i-a vegheat. Frații Arnăuțoiu și partizanul Titu Jubleanu au găsit în casa ei un loc de respiro și siguranță, măcar pentru câteva ceasuri.

Pentru acest ajutor, în 1950 a fost arestată de Securitate, judecată și condamnată de Tribunalul Militar din București la un an de închisoare, un an de interdicție civică și o amendă de 1.000 de lei – pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost eliberată la 29 noiembrie 1951, fără să regrete ceea ce făcuse. În tăcerea ei a rămas o demnitate pe care nici regimul, nici închisoarea nu au putut să o frângă.

Filofteia Bășoiu – Îndârjirea blândă a unei femei de țară

Născută la 13 noiembrie 1913 în comuna Stănești, județul Argeș, Filofteia Bășoiu a fost fiica lui Ion și a Mariei Ungureanu. Crescută într-o familie de gospodari, și-a întemeiat la rândul ei o casă temeinică, alături de soțul ei, Nicolae, cu care a avut trei copii.

Între 1950 și 1958, în anii cei mai grei ai prigoanei, familia Bășoiu s-a aflat printre cei care, deși nu făceau parte din miezul Grupului de la Nucșoara, au devenit parte esențială a supraviețuirii lui. La îndemnul Elisabetei Rizea, Filofteia și soțul ei i-au sprijinit pe frații Arnăuțoiu și pe ceilalți fugari din munți cu hrană, haine, sfaturi și încurajare – oferind, în tăcere, ceea ce aveau mai de preț: omenie.

Prețul a fost crunt.

Nicolae Bășoiu a fost condamnat la moarte și executat în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la Jilava, împreună cu alți 15 condamnați. Fiul lor, Gheorghe, născut în 1933, a primit o condamnare de 20 de ani de muncă silnică.

Filofteia a fost arestată și ea, judecată de Tribunalul Militar și condamnată la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată la 14 aprilie 1964, prin decret de grațiere, dar a rămas, până la sfârșit, o femeie în care demnitatea nu a fost niciodată înfrântă.

S-a stins din viață la 26 septembrie 1989 – cu puțin timp înainte ca zidurile fricii să se dărâme. Dar adevărul vieții ei rămâne mai viu decât orice tribună.

Laurenția Belu – Crescută în tăcere, încercată de prigoană

Laurenția Belu s-a născut la 15 iunie 1927, în comuna Nucșoara, județul Argeș, într-o familie greu încercată de soartă. Orfană de mamă încă de la naștere, a fost crescută cu grijă și devotament de Elisabeta Rizea – femeia care avea să devină un simbol al curajului țărănesc și al fidelității față de adevăr.

În anii tulburi de după război, când în munții Muscelului se înfiripa lupta tăcută a celor ce nu puteau accepta nedreptatea, Laurenția s-a aflat, ca și părinții ei, printre cei care au întins mâna.

Încă din 1949, a ajutat Grupul de rezistență de la Nucșoara, oferind sprijin concret și solidaritate tăcută.

Pentru acest gest de omenie și curaj, a fost arestată de Securitate și condamnată în 1950 de Tribunalul Militar din București la un an de închisoare corecțională.

A fost eliberată la 21 decembrie 1951, dar urma anilor de teamă, supraveghere și stigmat nu a părăsit-o niciodată.

Laurenția Belu este una dintre acele femei fără statui, dar cu un loc cert în conștiința celor care nu vor să uite.

Elena (Lina) Chirca – O mamă înfrântă de zidurile istoriei

Elena, cunoscută de consăteni drept Lina Chirca, s-a născut în anul 1903 și a fost soția lui Ion Chirca, supranumit „Dezertorul” – unul dintre membrii fondatori ai Grupului de rezistență de la Nucșoara.

În martie 1949, când partizanii s-au retras în munți, Lina nu a ezitat. Și-a urmat soțul și pe cei doi fii mai mari, Gheorghe și Eugeniu, intrând împreună cu ei în lupta tăcută, dar disperată, împotriva regimului comunist.

După câteva luni petrecute în sălbăticie, în condiții de frig, foame și permanentă primejdie, Lina s-a întors în satul Slatina. A încercat să se ascundă, dar Securitatea o avea deja în vizor. A fost arestată în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1949 – un ajun de Crăciun care avea să-i frângă viața.

Pentru a o constrânge să coopereze, Direcția Regională a Securității Poporului Pitești a emis un ordin de internare temporară a celor patru copii minori ai săi în cămine de orfani – o lovitură crudă, menită să sfărâme ultima redută: inima de mamă.

Acuzată de apartenență la grupul de rezistență și de refuzul de a-și denunța soțul și fiii, Elena Chirca a fost condamnată în 1950 de Tribunalul Militar din București la 5 ani de închisoare.

Nu avea să-i isprăvească. A murit la 6 iulie 1953, în spitalul închisorii Văcărești – una dintre acele femei simple, care nu au ținut discursuri, dar care și-au pus viața întreagă în apărarea celor dragi și a libertății de a fi om.

Marina Chirca – Stâlp tăcut al rezistenței din munți

Născută la 18 iulie 1915, în satul Slatina, comuna Nucșoara, județul Argeș, Marina Chirca a fost fiica lui Petre și a Tatianei Simion, soția lui Aurel Chirca și mama a trei copii. În tăcere, cu răbdare și o loialitate neclintită, și-a legat viața de una dintre cele mai dramatice epopei ale rezistenței anticomuniste din România.

Toma Arnăuțoiu o considera „cea mai devotată dintre noi” – și nu întâmplător. Timp de nouă ani, Marina a fost unul dintre pilonii nevăzuți ai Grupului de la Nucșoara, aducând alimente, haine, informații și încurajare celor care trăiau în munți, sub amenințarea permanentă a morții.

Soțul ei, Aurel Chirca, muncitor forestier, a fost condamnat în 1950 la 10 ani de închisoare pentru ajutorul dat partizanilor. Ea, în schimb, a reușit să evite arestarea vreme îndelungată, grație prudenței, discreției și unei inteligențe lucide care i-au permis să acționeze cu eficiență și curaj.

Securitatea era conștientă de rolul ei-cheie. În 1956, după ce a montat microfoane în casa familiei Arnăuțoiu, a înregistrat discuții revelatoare dintre Marina și părinții fraților fugari. În disperarea de a o compromite, Securitatea a introdus în viața surorii sale, Ana Simion, un agent sub acoperire, sub pretextul unui angajament la magazinul sătesc.

În martie 1958, intuind că plasa se strânge, Marina și Ana s-au ascuns în casa unui rudar, Ion Florea, unde au trăit în clandestinitate până în 1963. Arestată în acel an, Marina Chirca a fost condamnată în decembrie la 15 ani de muncă silnică și confiscarea averii.

Eliberată la 27 iulie 1964, prin decret de grațiere, și-a regăsit soțul și pe fiii săi, Ion și Gheorghe – și ei arestați în 1958. Nu a cerut nimic, nu s-a plâns, nu s-a lăudat. A trăit și a murit în tăcere, cu conștiința unei vieți puse în slujba dreptății.

Marina Chirca a trecut la cele veșnice la 14 septembrie 2013, la 98 de ani. Cu ea s-a stins o ultimă candelă vie a memoriei din Nucșoara – dar nu și amintirea dreptei ei staturi în fața istoriei.

Victoria Coman – Găzduirea ca formă de curaj

Născută în august 1897, în comuna Cândești, județul Argeș, Victoria Coman a fost fiica lui Gheorghe și a Zincăi Marinescu. Provenind dintr-o familie cu rădăcini intelectuale și morale adânci, a fost sora învățătorului Virgil Marinescu din satul Secături – și, mai mult decât orice, a fost o femeie care a ales să nu întoarcă spatele celor aflați în nevoie.

În anul 1950, în plină prigoană, Victoria Coman i-a ajutat pe membrii Grupului de la Nucșoara, găzduindu-l în mai multe rânduri pe nepotul ei, Ion Marinescu, și pe partizanul Titu Jubleanu. A oferit alimente, adăpost și încredere într-un timp în care simplul gest de a deschide o ușă putea însemna condamnare.

Pentru această faptă, a fost arestată, anchetată de Securitate și judecată de Tribunalul Militar din București. În 1951 a fost condamnată la un an de închisoare corecțională, interdicție civică și o amendă de 4.000 de lei – pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost eliberată la 19 noiembrie 1951. Fără să ceară recunoaștere, fără să-și justifice gesturile, Victoria Coman a rămas în conștiința celor apropiați ca o femeie care a știut să spună „da” în fața suferinței și „nu” în fața fricii.

Aurelia Comăndașu – Tăcerea care a ținut piept fricii

Născută la 25 aprilie 1921, în comuna Nucșoara, județul Argeș, Aurelia Comăndașu a fost fiica lui Nicolae și a Anei Milea – o femeie simplă, dar cu o inimă care nu s-a încovoiat în fața amenințării.

Fratele ei, Benone Milea, s-a alăturat pentru scurt timp Grupului de rezistență din munți. Când a fost nevoie, Aurelia nu a ezitat: i-a sprijinit pe Benone și pe un alt fugar, țăranul Nicolae Ciolan din Pietroșani, ajutându-i să ajungă la grupul de partizani. Era un gest de solidaritate, de sânge și de onoare.

Pentru acest sprijin, a fost arestată în ianuarie 1951 și a petrecut opt luni în închisoare, fără a fi judecată – o detenție arbitrară, menită să rupă tăceri și să frângă voințe.

După capturarea colonelului Arsenescu, numele ei a reapărut în anchete. În 1961, a fost arestată din nou, judecată și condamnată la 7 ani de muncă silnică și confiscarea averii.

A fost eliberată pe 27 iulie 1964, printr-un decret de grațiere, dar întreaga viață i-a rămas umbrită de acei ani în care curajul de a-și ajuta fratele a fost tratat ca o crimă împotriva statului.

Aurelia Comăndașu face parte dintre acele femei tăcute, fără cuvinte mari, dar care au ales – în adâncul conștiinței lor – să fie de partea celor urmăriți, nu a celor care urmăresc.

Iustina Constantinescu – Soție de preot, mamă în suferință, mărturisitoare în tăcere

Născută la 28 aprilie 1912, în comuna Corbi, județul Argeș, Iustina Constantinescu a fost fiica lui Grigore și a Justinei Grigorescu. S-a căsătorit cu părintele Ion Constantinescu din satul Poenărei și au crescut împreună trei copii: Iuliana, Cornelia și Grigore – într-o casă în care credința și demnitatea nu erau doar cuvinte, ci temelii de viață.

Atunci când frații Arnăuțoiu și Maria Plop au avut nevoie de adăpost și hrană, familia Constantinescu le-a deschis ușa casei lor, aflată la marginea satului, fără să ceară nimic în schimb. Au fost, vreme de ani, printre cei mai statornici sprijinitori ai grupului de rezistență din munți.

În 1958, după prinderea partizanilor, Iustina, soțul ei și fiica lor Iuliana – însărcinată în luna a șasea – au fost arestați și anchetați de Securitate. Iuliana avea să nască în detenție, în septembrie 1959, în spitalul închisorii Văcărești – un copil venit pe lume între ziduri, în umbra suferinței.

Părintele Ion Constantinescu a fost condamnat la moarte și executat în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la penitenciarul Jilava.

Iustina Constantinescu a primit o sentință grea: 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată la 15 aprilie 1964, prin decret de grațiere, dar nu și din durerea tăcută a unei vieți sfâșiate de prigoană.

S-a stins din viață pe 17 aprilie 1983, purtând în suflet moartea soțului, nașterea fiicei în închisoare și povara unei credințe pe care nimeni nu i-a putut-o lua.

Aurelia Costea – Mesagera din umbra munților

Aurelia Costea s-a născut la 24 august 1924, în comuna Nucșoara – satul care avea să devină epicentrul uneia dintre cele mai longevive mișcări de rezistență anticomunistă din România.

În aprilie 1949, pe când avea doar 24 de ani, Aurelia a făcut un pas hotărât în inima luptei. S-a alăturat Grupului de rezistență din munți, asumându-și rolul de mesageră: transmitea scrisori și vești către sprijinitorii din Câmpulung, care furnizau alimente, haine și arme celor ascunși în pădurile Muscelului.

După câteva săptămâni de trai dur în munte, slăbită și expusă, s-a retras în sat, unde s-a ascuns o vreme în gospodăria mamei sale. Însă persecuția era necruțătoare. A fost arestată la 15 noiembrie 1949.

După anchete dure, a fost judecată într-un lot de 36 de persoane și condamnată de Tribunalul Militar București la 8 ani de închisoare corecțională pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”.

Aurelia Costea a fost eliberată la 10 martie 1956, dar cei aproape șapte ani de detenție au lăsat urme adânci. A trăit apoi în discreție, ca mulți dintre cei ce au spus „da” unei cauze drepte și „nu” fricii.

A murit în 1993, cu mult înainte ca adevărul rezistenței să fie pe deplin cunoscut. Dar numele ei rămâne încrustat în firul viu al demnității feminine din Nucșoara.

Filofteia Diaconescu – O femeie tăcută, purtând lanțurile unei vinovății nedrepte

Născută la 7 decembrie 1913, în comuna Fedeleșoiu, județul Argeș, Filofteia Diaconescu a fost fiica lui Ion și a Gheorghiței. Casnică, mamă a doi copii, fără antecedente penale, a dus o viață simplă, în mijlocul familiei – până când regimul a răsturnat firea lucrurilor și a transformat bunătatea în suspiciune.

A fost arestată la 28 decembrie 1950. Fără un proces, fără o sentință clară, printr-o simplă decizie administrativă a Ministerului Securității Statului – Regiunea Pitești, a fost trimisă în coloniile de muncă obligatorie de la Rahova, Domnești și Văcărești. A rămas acolo trei ani, ca o vinovată fără vină.

A fost eliberată la 12 februarie 1953, dar libertatea ei avea să fie de scurtă durată. La 16 august același an, a fost rearestată. Nici de această dată nu i s-a făcut un proces propriu-zis, ci doar s-a prelungit calvarul.

A fost eliberată din nou, la 24 aprilie 1954.

Margareta Diaconescu – Trei ani în umbra nedreptății

Margareta Diaconescu s-a născut la 8 octombrie 1910, în comuna Schitu Golești, județul Argeș, fiica lui Ion și a Mariei. Femeie de gospodărie, mamă a doi copii, fără antecedente, cu o viață tihnită și fără zgomot, a fost totuși prinsă în roțile absurde ale represiunii.

A fost arestată în 28 decembrie 1950, fără a fi judecată în mod public, și trimisă, prin decizia Ministerului Securității Statului – Regiunea Pitești, în coloniile de muncă obligatorie. A fost internată timp de trei ani în lagărele de la Domnești, Târgșor, Văcărești și în formațiunea 0726 – unități de detenție administrativă unde sute de femei trăiau între umilință, boală și tăcere.

A fost eliberată la 12 februarie 1953, dar nu pentru mult timp. Pe 16 august același an a fost din nou rearestată, semn că regimul nu ierta nici tăcerea, nici trecutul.

A doua eliberare a venit un an mai târziu, pe 16 august 1954.

Elena (Arnăuțoiu) Ion – O soră, o fiică, o mărturisitoare a memoriei

Elena Ion, născută Arnăuțoiu, a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1919, în comuna Nucșoara, județul Argeș. A fost fiica învățătorului Ion Arnăuțoiu și a Laurenției – două figuri de temelie în viața satului și în drama rezistenței. Sora lui Toma și Petre Arnăuțoiu, Elena a purtat în sine crucea unei familii întregi, zdrobită de regimul comunist.

S-a căsătorit cu profesorul Florea Ion și au avut un fiu. Însă numele pe care îl purta a fost suficient pentru ca întreaga familie să fie pusă sub supravegherea atentă a Securității. A fost condamnată administrativ la trei ani și jumătate de detenție, iar soțul ei a fost dat afară din învățământ și obligat să lucreze ca muncitor necalificat la o fabrică de cărămidă.

După prinderea fraților săi, în mai 1958, Elena Ion a fost arestată, anchetată și condamnată de Tribunalul Militar București la 5 ani de închisoare corecțională, 4 ani de degradare civică și confiscarea averii – vinovată pentru că nu și-a denunțat frații.

Dar Elena nu a fost doar o soră loială, ci și o femeie demnă, de o tărie sufletească rară. După 1990, și-a spus povestea cu durere și lumină, în interviuri și în cartea Povestea familiei Arnăuțoiu din Nucșoara. A devenit purtătoarea memoriei celor dragi și a rezistenței din care făcuseră parte.

A militat neobosit pentru cinstirea celor care au murit în tăcere: a inițiat ridicarea monumentelor dedicate Grupului de la Nucșoara, la Câmpulung și în satul natal, și a rostit, cu emoție, numele celor uitați.

Pentru atitudinea ei neclintită, a fost decorată cu Ordinul Național Serviciul Credincios (în grad de Cavaler, 2016), cu Crucea Patriarhală (2017) și cu Medalia Sfânta Muceniță Filofteia (2018).

Elena Ion s-a stins din viață la 30 iunie 2019, la 100 de ani. A dus până la capăt povara unei familii întregi și a transformat durerea în mărturie, iar mărturia – în lumină.

Maria Jubleanu – O mamă care a urcat muntele cu credință

Născută în 1910, în comuna Nucșoara, Maria Jubleanu a fost soția lui Titu Jubleanu și mama a cinci copii – o femeie simplă, dar cu o inimă cât muntele pe care avea să-și urmeze familia în vremuri de prigoană.

Când soțul și fiul ei cel mare, Constantin, s-au alăturat Grupului de rezistență condus de frații Arnăuțoiu, Maria nu a rămas în urmă. A plecat împreună cu ei în munți, asumându-și destinul partizanilor cu o tărie care rar se întâlnește. A fost una dintre cele patru femei care au devenit, cu trupul și sufletul lor, parte a rezistenței de la Nucșoara.

În 1951, în urma unei confruntări cu trupele de Securitate, Maria Jubleanu a fost împușcată mortal. Soțul ei, Titu, a fost obligat de forțele represive să o îngroape chiar acolo, în locul unde căzuse – o umilință peste durerea de necuprins.

Maria Jubleanu nu a fost doar o femeie curajoasă. A fost o mamă care și-a dus până la capăt datoria de a fi alături de cei dragi, chiar și în moarte. Povestea ei rămâne o mărturie tăcută despre jertfa femeilor din Nucșoara – jertfă fără statui, dar cu rădăcini adânci în pământul libertății.

Matilda Jubleanu – O copilă între ziduri, o inimă nefrântă

Matilda Jubleanu s-a născut la 4 octombrie 1932, în comuna Nucșoara, în sânul unei familii care avea să plătească unul dintre cele mai grele prețuri ale rezistenței anticomuniste. Fiică a Mariei și a lui Titu Jubleanu – ambii membri ai Grupului de la Nucșoara – Matilda a crescut sub semnul demnității și al jertfei.

În 1949, când părinții și fratele ei mai mare, Constantin (Tică), s-au refugiat în munți împreună cu frații Arnăuțoiu, Matilda, împreună cu sora sa Verona, a rămas acasă. Avea doar 16 ani. Și-a asumat grija pentru frații mai mici, Nicolae și Ion (Nuțu), care aveau atunci abia un an – copii ai căror părinți deveniseră fugari.

Dar regimul nu ierta nici pe cei rămași în urmă. Matilda a fost arestată de mai multe ori și anchetată cu brutalitate de Securitate. Au vrut să o frângă, să o facă să vorbească, să trădeze. Dar Matilda, copilă între ziduri, a tăcut.

Documentele întocmite de Securitate, astăzi păstrate ca dovadă a vremurilor, descriu fără echivoc metodele folosite: umilință, presiune psihologică, violență. În spatele lor, rămâne chipul unei fete de 16 ani care a știut ce înseamnă să suferi pentru ceva mai mare decât tine: adevărul.

Matilda Jubleanu a trăit până în anul 2017, ducând cu ea memoria familiei și a durerii netămăduite. A fost una dintre acele femei tăcute ale rezistenței – fără arme, dar cu o statornicie mai grea decât plumbul.

Elena Lemnaru – Tăcerea ca formă de loialitate

Elena Lemnaru s-a născut la 13 aprilie 1911, în comuna Nucșoara, județul Argeș, în inima unei familii în care curajul și simțul dreptății erau moștenite, nu doar învățate. Fiică a lui Petru și a Mariei Chirca, Elena era sora lui Ion Chirca – supranumit „Dezertorul” – membru activ al Grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara.

S-a căsătorit cu Vasile Lemnaru, și el vizat de Securitate, anchetat și maltratat pentru a-i forța să-și trădeze rudele fugare. Familia întreagă devenise o țintă, nu pentru ce făcuse, ci pentru ce refuza să facă: să se lepede de cei dragi.

În 1949, Elena Lemnaru s-a întâlnit cu frații Arnăuțoiu, Maria și Titu Jubleanu și cu fratele ei Ion, știind bine că sunt urmăriți și considerați „dușmani ai poporului”. N-a spus nimic. Și tocmai această tăcere avea să-i fie transformată în vină.

A fost arestată în 1958 și, în 1959, condamnată de Tribunalul Militar la 12 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea averii. Sentința nu a fost dată pentru o faptă, ci pentru o conștiință: aceea de a nu trăda.

Elena Lemnaru a fost eliberată la 15 aprilie 1964, prin decret de grațiere. Nu a fost o luptătoare cu arma în mână, dar a fost o luptătoare prin credință, sânge și solidaritate. În vremuri în care frica devenise monedă, ea a ales demnitatea.

Iuliana Lemnaru – O învățătoare care a rămas fidelă inimii

Născută la 18 iunie 1909, în comuna Nucșoara, județul Argeș, Iuliana Lemnaru a fost fiica lui Ion și a Mariei Chelu. Într-o vreme în care școala era unul dintre puținele spații de lumină, ea a fost învățătoare la Școala elementară din Nucșoara – formând, cu răbdare și discreție, suflete de copii.

Îi cunoștea pe frații Arnăuțoiu dinaintea prigoanei. Tatăl lor, Ion Arnăuțoiu, fusese inspector școlar și prețuia munca ei tăcută. De aceea, în primăvara anului 1951, când Toma și Petre Arnăuțoiu i-au cerut adăpost și alimente, ea nu a întrebat prea mult. A dat. A ajutat. Și-a urmat inima, știind bine că acel gest putea avea urmări grele.

Știa că sunt fugari, că Securitatea îi urmărea necontenit. Știa că putea fi arestată. Dar nu a putut întoarce spatele unor tineri pe care îi cunoștea din vremuri limpezi și cinstite.

În 1959, a fost arestată și anchetată de Securitate. Tribunalul Militar a condamnat-o la 6 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii. Un preț cumplit pentru o faptă de omenie.

A fost eliberată la 24 mai 1963, prin decret de grațiere.

Iuliana Lemnaru nu a fost o luptătoare în sensul clasic. Dar a fost, prin gestul ei simplu și hotărât, una dintre acele femei care au înțeles că, uneori, adevărul stă în pâinea pe care o dai și în tăcerea pe care o păstrezi.

Ecaterina Marinescu – O soție de dascăl, sub supravegherea fricii

Ecaterina Marinescu s-a născut la 19 iunie 1908, în comuna Brădetu, județul Argeș, fiica lui Ion și a Elisabetei Dermelici. S-a căsătorit cu învățătorul Virgil Marinescu și au crescut împreună doi fii: Ion, cunoscut ca „Doctorul”, și Alexandru – o familie de oameni simpli, dar demni, legați de școală și de sat ca de o temelie.

Încă de la formarea Grupului de rezistență din Nucșoara, familia Marinescu a aflat de existența și suferințele partizanilor. Nu au întors privirea. Au sprijinit discret și curajos, conștienți de riscuri.

Pentru acest ajutor, învățătorul Virgil Marinescu a fost arestat în 1949, condamnat la 10 ani de închisoare de Tribunalul Militar București și, după ispășirea pedepsei, a fost trimis timp de șase ani cu domiciliu obligatoriu.

Ecaterina Marinescu a fost arestată în 1950. Pe 9 martie 1951, a fost condamnată la 6 ani de închisoare corecțională, 2 ani de interdicție corecțională, o amendă de 20.000 lei și confiscarea averii, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost eliberată pe 6 iunie 1956. Dar eliberarea nu a însemnat libertate: Securitatea a continuat să o urmărească permanent. În casa în care locuia, au fost montate microfoane; fiecare cuvânt, fiecare gest era înregistrat, transformat în potențială vină.

Ecaterina Marinescu a fost una dintre acele femei care au știut ce înseamnă să trăiești cu demnitate în vremuri în care orice gest de umanitate putea deveni „crimă de stat”. Soție, mamă și învățătoare, a rămas dreaptă în fața răului și tăcută în fața suferinței.

Constanța Matei – O mână de ajutor, pedepsită cu ani de temniță

Născută la 18 aprilie 1904, în comuna Vâlsănești, județul Argeș, Constanța Matei a fost fiica lui Ion și a Paraschivei. O femeie de rând, muncitoare și discretă, și-a câștigat traiul lucrând în gospodăria lui Petre Arnăuțoiu, fără să știe că această legătură o va aduce, curând, în atenția nemiloasă a Securității.

În martie 1949, când a început formarea Grupului de rezistență de la Nucșoara, Constanța a avut contact cu cei care se adunau în casa Arnăuțoilor. Nu a fost parte activă în luptă, dar s-a dovedit un sprijin tăcut și statornic. La rugămintea Elisabetei Rizea, a ajutat cu alimente și îmbrăcăminte pe cei ascunși în munți – o faptă simplă, dar aspru pedepsită de regim.

A fost arestată, anchetată și condamnată de Tribunalul Militar București prin sentința nr. 372 din 9 martie 1951, la 4 ani de închisoare corecțională, 1 an de interdicție corecțională și o amendă de 6.000 de lei, pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost eliberată la 26 octombrie 1954.

Ecaterina Mălureanu – Prietenia dusă până în pragul celulei

Născută la 15 ianuarie 1916, în comuna Nucșoara, județul Argeș, Ecaterina Mălureanu a fost fiica lui Gheorghe și a Ioanei – o femeie simplă, dar statornică în prietenie și dreptate.

Apropiată de familia învățătorului Virgil Marinescu, Ecaterina a ales să-i ajute pe cei persecutați nu cu vorbe, ci cu gesturi concrete. A oferit alimente membrilor Grupului de rezistență din Nucșoara, l-a găzduit pe Ion Marinescu – fiul învățătorului – și i-a înlesnit întâlniri cu mama sa, Ecaterina Marinescu, atunci când comunicarea devenise aproape imposibilă.

Pentru aceste gesturi de solidaritate, a fost arestată la 12 noiembrie 1950, anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar București la 5 ani de închisoare corecțională, 2 ani de interdicție civică și o amendă de 7.000 de lei – pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost eliberată la 7 octombrie 1955.

Elena Mica – O cumnată, o mamă, o femeie lovită din toate părțile

Elena Mica s-a născut la 4 mai 1930, în comuna Corbi, județul Argeș, fiică a învățătorului Ion Năstase și a Ecaterinei – o familie de oameni drepți, înrădăcinați în rosturile satului. S-a căsătorit cu învățătorul Ion Mica și au crescut împreună patru copii.

Ca soră a Victoriei Arnăuțoiu și cumnată a lui Petre Arnăuțoiu, Elena s-a aflat, fără să caute, în inima unei drame istorice. Împreună cu soțul ei, a oferit adăpost, hrană și haine membrilor Grupului de rezistență din Nucșoara. A fost mai mult decât un gest de familie – a fost un act de curaj, de omenie, de solidaritate într-o lume care se surpa sub frică.

După capturarea fraților Arnăuțoiu, soțul său, Ion Mica, a fost arestat, judecat sumar și condamnat la moarte. A fost executat în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la închisoarea Jilava – una dintre cele 16 victime ale represiunii care a vrut să șteargă orice urmă de rezistență.

Elena Mica a fost și ea arestată, anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar București la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată la 23 aprilie 1964.

Ecaterina Năstase – O mamă între ziduri, o soacră „vinovată” de tăcere

Ecaterina Năstase s-a născut la 27 martie 1901, în comuna Poenărei, județul Argeș, fiică a lui Grigore și a Mariei. A fost soția învățătorului Ion Năstase și mamă a cinci fiice – printre care Victoria, cea care avea să devină soția lui Petre Arnăuțoiu.

Femeie simplă, cu rădăcini adânci în pământul Argeșului, Ecaterina Năstase s-a dovedit, în anii grei ai prigoanei, un sprijin discret, dar hotărât al Grupului de rezistență de la Nucșoara. În tăcere și fără ostentație, a ajutat cât a putut, știind că fiecare gest ar putea costa libertatea.

În 1950, a fost arestată de Securitate. Tribunalul Militar București a condamnat-o la 6 ani de închisoare – nu pentru o faptă propriu-zisă, ci pentru că „a știut că ginerele ei, învățătorul Ion Mica, ajuta fugarii și nu l-a denunțat”. O condamnare care arată, fără echivoc, până unde coborâse logica răzbunării sistemului: o soacră devenea „complice” prin loialitate familială.

A fost eliberată la 6 iunie 1956.

Maria Plop – Femeia care a dus muntele în inimă până la capăt

Maria Plop a fost singura femeie care a rezistat alături de Grupul de partizani anticomuniști din Nucșoara, de la începutul rezistenței, în martie 1949, până la tragica zi de 20 mai 1958. Nouă ani în munți, printre foame, ierni, urmăriri, trădări și speranțe care nu au murit.

S-a născut la 14 septembrie 1927, în comuna Prisăcani, județul Iași, fiica lui Grigore și a Ioanei – o familie de țărani simpli, cu șase copii. În 1944, împreună cu familia doctorului Ioan Ștețcu, un liberal convins, a fugit din fața violenței sovietice, care adusese teroarea în satele din Moldova.

La Nucșoara, unde se stabilise, o regăsim în casa lui Petre Arnăuțoiu, îngrijind de copiii lui. Aici asistă la primele întâlniri din care avea să se nască ceea ce istoria va numi Grupul de rezistență de la Nucșoara. Când a fost trimisă cu provizii în munți, nu s-a mai putut întoarce: Securitatea o viza deja.

Maria Plop a detestat din rădăcini regimul comunist: minciuna, demagogia și brutalitatea lui. Nu s-a lăsat învinsă. A dus misiuni alături de bărbați, a traversat păduri și prăpăstii, a supraviețuit iernilor în adăposturi săpate în stâncă. Curajul și sacrificiul ei au fost dincolo de cuvinte.

La 22 mai 1956, într-o ascunzătoare din Râpele cu brazi, a născut o fiică – copilul dragostei ei cu Toma Arnăuțoiu. A trăit cu acest copil în brațe, printre arme, pământ rece și frunze, fugind de o lume care nu mai cunoștea mila.

La 20 mai 1958, frații Arnăuțoiu au fost capturați cu ajutorul unui trădător. Somată să se predea, Maria a coborât cu fetița în brațe. A fost ultima femeie care a ieșit din munte. Ultimul bărbat, Constantin Jubleanu, a murit în luptă.

A urmat un an de anchete grele la Securitatea din Pitești. A fost condamnată la muncă silnică pe viață. Despărțită de copilul ei, fără să știe ce s-a ales de ea, Maria Plop a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, la 31 ianuarie 1962. În tăcere. În uitare. În mizerie.

Dar Maria n-a fost o simplă femeie. A fost o luptătoare. O mamă. O tovarășă de rezistență. O ființă verticală într-o lume care îngenunchease. Și numele ei, rostit astăzi cu respect, e dovada că demnitatea poate fi mai tare decât moartea.

Maria Popescu – Soție de dascăl, mamă rănită, femeie demnă

Maria Popescu s-a născut la 15 iulie 1908, în satul Poienărei, comuna Corbi, județul Argeș, fiică a lui Grigore și a Iustinei Grigorescu. A fost căsătorită cu învățătorul Gheorghe Popescu și au avut împreună trei copii – o familie de oameni de carte, respectați în comunitate.

După prinderea și arestarea fraților Arnăuțoiu, Maria Popescu a fost arestată împreună cu soțul și fiul lor cel mare, Gheorghe (Gogu). O familie întreagă, frântă de represiune pentru vina de a fi arătat omenie și solidaritate în vremuri de întuneric.

Învățătorul Gheorghe Popescu a fost condamnat la moarte și executat, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la închisoarea Jilava – unul dintre cei 16 oameni omorâți de regim pentru că nu și-au plecat capul.

Maria Popescu și fiul său Gheorghe au fost condamnați de Tribunalul Militar București la câte 8 ani de muncă silnică, 6 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii, sub acuzația de „favorizare”.

O mamă care și-a pierdut soțul prin gloanțele regimului. Un copil care și-a pierdut tatăl, libertatea și copilăria. O femeie condamnată nu pentru ce a făcut, ci pentru ce a fost: loială, verticală, om.

Maria Popescu a fost eliberată prin decret de grațiere la 14 ianuarie 1963. A trăit până în 1984, cu inima ciopârțită, dar cu fruntea întreagă…

Verona Popescu – O fiică a rezistenței, cu răni pe care doar tăcerea le știe

Verona Popescu s-a născut la 28 septembrie 1928, în comuna Nucșoara, județul Argeș, fiică a Mariei și a lui Titu Jubleanu – două dintre figurile emblematice ale Grupului de rezistență anticomunistă din munții Muscelului.

În 1949, părinții ei și fratele mai mare, Constantin (Tică), au plecat în munți alături de partizani. Verona a rămas să aibă grijă de frații mai mici, dar nu a fost ocolită de teroarea Securității.

Arestată în repetate rânduri, anchetată cu brutalitate, a fost forțată să spună unde se ascund rudele ei. Într-una dintre aceste anchete, fiind însărcinată în luna a șasea, a pierdut sarcina. Un copil nenăscut, ucis nu de boală, ci de ură.

În 1951, după ce tatăl ei a fost capturat și mama ei, Maria Jubleanu, a fost împușcată într-o confruntare cu trupele de Securitate, Verona a fost trimisă la penitenciarul Aiud. Nu ca deținută, ci ca unealtă de presiune: autoritățile sperau că, vorbind cu tatăl ei la „vorbitor”, va reuși să smulgă informații despre grup.

S-a căsătorit în 1950 cu Eugen Popescu, unul dintre susținătorii curajoși ai grupului de rezistență, care va fi și el arestat și condamnat, în 1959, la 7 ani de închisoare și confiscarea averii.

Iuliana Preduț – Cea care a născut în temniță un copil numit Libertatea

Iuliana Preduț s-a născut la 16 iunie 1929 în comuna Corbi, județul Argeș, fiica preotului Ion Constantinescu și a Iustinei – două figuri centrale ale sprijinului acordat Grupului de rezistență de
la Nucșoara. A crescut într-o familie care nu doar predica dreptatea, ci o trăia în fiecare gest.

Legătura strânsă a părinților ei cu Toma și Petre Arnăuțoiu i-a fost cunoscută și asumată. Iuliana n-a stat deoparte. De fiecare dată când se întorcea acasă din comuna Cobadin, unde fusese repartizată profesoară de istorie, mergea să îi vadă, să le ducă vești, să le dea curaj. Știa că riscă totul – dar nu s-a temut.

După 1952, când grupul își găsise adăpost stabil la marginea satului Poenărei, în ascunzătoarea de la Râpele cu brazi, casa părinților săi devenise unul dintre ultimele locuri sigure. Iuliana era acolo. Cu prezența, cu încurajarea, cu credința.

În iunie 1958, a fost arestată. Era însărcinată în luna a șasea.

Pe 19 septembrie, a născut în Spitalul Penitenciarului Văcărești o fetiță. A botezat-o Libertatea Justina – un nume mai greu decât orice povară. Securitatea i-a luat copilul și l-a dus într-un orfelinat. După căutări lungi și pline de durere, tatăl fetiței, inginerul Nicolae Preduț, a reușit să o recupereze.

Iuliana Preduț a fost anchetată, judecată și condamnată de Tribunalul Militar la 12 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată la 16 aprilie 1964, prin decret de grațiere.

Dar nimeni n-a putut grația suferința de a-ți aduce pe lume copilul în lanțuri. Nici absența primilor ani din viața lui. Nici golul pe care doar o mamă cu inima sfâșiată îl cunoaște.

Elisabeta Rizea – O țărancă și o sfântă a demnității

Elisabeta Rizea s-a născut la 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, fiică a lui Ion și a Mariei Șuța. Venea dintr-o familie de țărani cu rădăcini adânci și cu spirit demn: era nepoata lui Gheorghe Șuța, fruntaș țărănist ucis de comuniști pentru că nu și-a plecat niciodată fruntea în fața regimului de emanație sovietică.

Când s-a înfiripat la Nucșoara grupul de partizani condus de Toma Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea – alături de soțul ei, Gheorghe – nu a avut ezitări. A dus în munți alimente, îmbrăcăminte, mesaje. A riscat totul cu firescul cu care o mamă își apără copiii.

Gheorghe Rizea a fost arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică. Elisabeta a fost arestată pentru prima oară în 1950. Torturată și anchetată, a fost condamnată la 6 ani de detenție. A ieșit din închisoare în 1956 și, deși era urmărită pas cu pas de Securitate, nu s-a oprit. A reluat legătura cu partizanii, a continuat să îi ajute – cu aceeași inimă tare.

A doua arestare a venit în 1958, după capturarea fraților Arnăuțoiu. De data aceasta, regimul i-a cerut sufletul. A fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii. Dar nu a cedat. Și-a regăsit familia – soțul și cele două fiice – abia în 1964, când a fost eliberată prin decret de grațiere.

După 1990, Elisabeta Rizea a devenit o icoană vie a curajului țărănesc. A apărut în Memorialul durerii, în documentare, interviuri și filme. A povestit, cu umor și durere, cum a fost legată cu funii de păr, trasă de picioare prin anchete, cum i-au rupt trupul, dar nu credința.

Cuvintele ei au rămas memorabile:

„Mi-au smuls părul din cap. Dar nu mi-au putut smulge credința în dreptate.”

Elisabeta Rizea a murit la 6 octombrie 2003, lăsând în urmă nu doar amintirea unei femei curajoase, ci figura unei martire fără aură, fără fast, dar cu o lumină care străbate veacurile.

Ana Simion – Înșelată de dragoste, nefrântă de trădare

Ana Simion s-a născut la 1 ianuarie 1920, în comuna Nucșoara – Slatina, județul Argeș, fiica lui Petre și a Tatianei Simion. Alături de sora ei, Marina Chirca, a fost încă din primul ceas unul dintre stâlpii nevăzuți ai rezistenței din munți. Cu pași simpli, dar cu inima neclintită, a dus alimente, vești, haine, încurajări – toate, în tăcere și primejdie.

A fost arestată în 1949, condamnată la 5 ani de închisoare corecțională, dar după eliberare s-a întors acasă și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a reînceput să ajute. N-a cerut recunoștință, n-a rostit vorbe mari. A continuat să facă ceea ce considera firesc: să rămână om.

Securitatea, aflând de implicarea ei și a Marinei, a pus la cale o capcană josnică. Sub conducerea căpitanului Nicolae Pleșiță, un agent infiltrat – sub numele de Vasile Linie, cu numele conspirativ „Mihai Mohor” – s-a apropiat de Ana cu intenții false. A pretins că vrea să o ia de soție, că o iubește, că vrea să o prezinte rudei sale de la Sfântu Gheorghe. În realitate, era o farsă plănuită până la ultimul detaliu.

În trenul spre „căsătorie”, Securitatea a organizat o percheziție sub pretextul transportului ilegal de țuică. Ana a fost dată jos, anchetată cu brutalitate de căpitanul Pleșiță și lt. maj. Gheorghe Mihăilă. A urmat una dintre cele mai crunte umilințe: a aflat că „logodnicul” era agent și că tot ce trăise fusese o înscenare.

După ce a fost eliberată, a mers la sora ei, Marina, și i-a spus tot. Au hotărât împreună să se ascundă. Timp de cinci ani, s-au retras în podul grajdului unui rudar din satul Slatina, Ion Florea – o tăcere de ani, o viață cu respirația ținută.

În 1963, au fost găsite, arestate și condamnate. Ana Simion a primit 10 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată în 1964, prin decret de grațiere.

A trăit până în 2011, tăcută și dreaptă. Cu amintirea unui bărbat care i-a promis iubire și i-a dat doar cătușe. Cu rana trădării în inimă, dar cu fruntea neatinsă.

Elena Șufan – Soție, mamă, martoră a unei jertfe tăcute

Elena Șufan s-a născut la 29 noiembrie 1912, în comuna Nucșoara, județul Argeș. A fost căsătorită cu Nicolae Șufan, oficiant sanitar al satului, și împreună au crescut patru copii. Viața lor, simplă și demnă, s-a frânt într-o tăcere apăsătoare în vara anului 1949.

Nicolae Șufan era finul lui Toma Arnăuțoiu. În iunie, când Toma – deja parte a grupului de partizani – avea nevoie de îngrijiri, Nicolae i-a acordat ajutor medical. Știa ce riscă. Știa că e urmărit. Și totuși, a făcut ce i-a dictat conștiința.

A fost arestat. Anchetat cu o brutalitate greu de descris, a murit sub loviturile anchetatorilor. Un sanitar al satului – ucis pentru că a pansat o rană.

Elena Șufan nu fusese implicată direct în rezistență. Dar a plătit pentru dragostea și loialitatea soțului ei. A fost arestată și condamnată la un an de închisoare corecțională pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Într-un regim care lovea în nevăzuți, orice atingere de omenie devenea delict.

A fost eliberată la 21 decembrie 1951, de la închisoarea Mislea. S-a întors acasă văduvă, mamă a patru copii, purtând o durere pe care nici timpul, nici grațierile, nici tăcerea satului nu aveau cum s-o șteargă.

Maria Ticu – O mamă din munți

Maria Ticu (Sorescu) s-a născut la 15 iulie 1905, în comuna Corbi, județul Argeș, într-o familie de țărani simpli, dar drepți. Căsătorită cu ciobanul Nicolae Ticu – cunoscut în sat sub numele de „baciul Sorescu” – a crescut trei copii și a trăit o viață modestă, dar demnă.

Nu aveau avere, nu erau considerați „chiaburi”. Și tocmai de aceea, gestul lor de a-i sprijini pe partizanii de la Nucșoara capătă o lumină aparte: nu l-au făcut din revoltă economică, ci dintr-un firesc al conștiinței. Oameni ai locului, Maria și Nicolae îi cunoșteau pe frații Arnăuțoiu și pe ceilalți membri ai grupului. I-au sprijinit ani la rând, discret, cu alimente, cu adăpost, cu omenie.

Stâna lui Nicolae Ticu, de la marginea satului Poenărei, a fost una dintre ultimele halte ale libertății. Acolo, pe 19 mai 1958, a avut loc ultima întâlnire a fraților Arnăuțoiu cu Grigore Poenăreanu – întâlnire care s-a încheiat în trădare. Țuica amestecată cu tranchilizant a fost oferită în acel spațiu, cu aer de răscruce tăcută, înainte de căderea finală.

Odată cu prinderea fraților Arnăuțoiu, au fost arestați și Nicolae Ticu, Maria și fiul lor, Gheorghe.

Nicolae Ticu a fost condamnat la moarte și executat la Jilava, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.
Gheorghe Ticu, fiul lor, a fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională.
Maria Ticu, pentru simplul fapt că și-a sprijinit familia și a crezut în adevăr, a fost condamnată la 3 ani de închisoare și la confiscarea averii. A fost eliberată la 21 iunie 1961.

A trăit până în 1994, purtând în piept o dublă durere: soțul ucis, fiul închis, viața zdrobită. Dar în privirea ei a rămas mereu o demnitate care nu cerea cuvinte.

Filofteia Tomeci – O mamă care n-a întors spatele durerii

Filofteia Tomeci s-a născut la 16 iunie 1902, în comuna Domnești, județul Argeș. Căsătorită cu Gheorghe Tomeci, un țăran înstărit din satul Galeș, și mamă a unui fiu, Filofteia trăia o viață tihnită – până când adevărul a devenit, pentru mulți, o povară periculoasă.

Din 1956, la îndemnul părintelui Nicolae Andreescu, Filofteia și soțul ei s-au alăturat discret sprijinitorilor grupului de rezistență de la Nucșoara. Într-o țară în care cuvântul „ajutor” devenise sinonim cu „infracțiune”, familia Tomeci a adăpostit frații Arnăuțoiu, i-a sprijinit cu alimente și i-a pus în legătură cu ceilalți susținători.

Filofteia n-a cerut nimic. Doar a făcut ce i-a dictat inima. A fost unul dintre acei oameni care legau nevăzutul fir al speranței în vremuri de întuneric. După capturarea partizanilor, familia ei a fost distrusă cu sânge rece.

Gheorghe Tomeci, soțul ei, a fost condamnat la moarte și executat la Jilava în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.
Ion Tomeci, fiul lor, de doar 22 de ani, a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea averii.
Filofteia Tomeci, la rândul ei, a fost anchetată cu brutalitate, condamnată la 14 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și la pierderea averii.

A murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc pe 20 mai 1960. Fără mormânt cunoscut. Fără lacrimi lăsate la căpătâi. Doar cu o amintire vie, dusă din om în om, în satul care o cunoscuse și în inimile celor care nu au uitat.

Laurenția Toncea – O tăcere de aur în miezul unei jertfe

Laurenția Toncea s-a născut la 9 aprilie 1932, în comuna Nucșoara, județul Argeș – un loc unde demnitatea a fost adesea mai puternică decât frica. Tânără și cu suflet curajos, Laurenția s-a implicat în sprijinirea grupului de rezistență anticomunistă încă din primele luni ale formării acestuia.

A scăpat, ca prin minune, primului val de arestări din 1949, când rețeaua de susținători ai fraților Arnăuțoiu a fost aproape complet destructurată. Dar nu s-a retras în tăcerea fricii. În anii care au urmat, îndemnată de părintele Nicolae Andreescu, Laurenția a reluat legătura cu grupul – ducându-le alimente și chiar o armă de vânătoare. Gesturi simple, dar decisive, într-un timp în care fiecare faptă bună putea fi plătită cu libertatea.

A fost arestată la 21 aprilie 1959, în perioada represiunii masive ce a urmat capturării liderilor grupului. A urmat ancheta, procesul, sentința.

Tribunalul Militar a condamnat-o la 10 ani de muncă silnică, 6 ani degradare civică și confiscarea totală a averii – o pedeapsă cruntă pentru o femeie care n-a făcut altceva decât să fie om.

A fost eliberată în 1964, prin decret de grațiere. Dar ca multe alte femei din Nucșoara, Laurenția nu a mai fost niciodată cea de dinainte. Și-a purtat tăcerea cu aceeași demnitate cu care își dusese gesturile de sprijin.

Teodora Vijulan – Cuvintele puține ale unei femei care a știut ce e drept

Teodora Vijulan s-a născut la 23 martie 1923, în comuna Șipot, județul Dolj, într-o familie de oameni simpli și harnici. A ajuns în Nucșoara ca funcționară la o întreprindere silvică și, odată cu venirea sa, a adus acolo nu doar pricepere, ci și o conștiință trează.

Soțul ei, Victor Vijulan, era inginer silvic. Împreună, au aflat despre constituirea Grupului de rezistență anticomunistă din munți. N-au întors privirea. Au ales, discret și ferm, să ajute. Au fost printre cei care au făcut posibilă alăturarea lui Constantin Popescu, unchiul Teodorei, la grupul condus de frații Arnăuțoiu. Considerat „chiabur”, urmărit de Securitate, Constantin Popescu găsise în ei o punte spre salvare.

Teodora și Victor Vijulan au susținut grupul cu alimente, informații și sprijin moral – într-o vreme în care și o vorbă rostită greșit putea atrage ancheta.

În 1960, la un an după arestarea colonelului Arsenescu, Securitatea a reușit să afle implicarea lor. Ce a urmat a fost inevitabil: arestare, anchetă, proces.

Victor Vijulan a fost condamnat la 6 ani muncă silnică și confiscarea averii, iar Teodora Vijulan la 6 ani temniță grea și confiscare. O sentință care ar fi putut frânge orice om – dar nu și o inimă dreaptă.

Teodora a fost eliberată la 23 iunie 1964, prin decret de grațiere. Despre anii de detenție a vorbit rar. Dar cei care au cunoscut-o spun că purta pe chip liniștea celor care și-au făcut datoria față de adevăr.

O fiică, o memorie, o lumină

În 1956, în inima munților, într-o lume ascunsă de ochii regimului, se năștea o fetiță: Ioana, fiica Mariei Plop și a locotenentului Toma Arnăuțoiu. Era rodul unei iubiri în mijlocul unei rezistențe aproape fără speranță, dar plină de credință.

După arestarea părinților, autoritățile au luat-o împreună cu aceștia și i-au făcut un act de naștere pe numele mamei – un gest care avea să o protejeze. „A fost absolut salvator”, mărturisea mai târziu, „pentru că nu văd cine s-ar fi apropiat de un copil pe care îl chema Arnăuțoiu”.

A petrecut primii doi ani din viață într-un leagăn de copii, iar la patru ani a fost înfiată de o familie din București, purtând de atunci numele Raluca Voicu. Abia după 1990 a reușit, printr-un demers judiciar, să recupereze numele tatălui: devenind Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu.

Violoniștă desăvârșită, conferențiar universitar, membră a Filarmonicii „George Enescu”, dar și cercetătoare la CNSAS, Ioana-Raluca a fost mai mult decât o fiică a rezistenței: a fost vocea ei peste timp. Prin studii, conferințe și mărturii, a readus la lumină povestea celor care au refuzat să trăiască în genunchi.

Prin demersul ei, prin viața ei, numele Arnăuțoiu nu a fost șters. A fost întors în istorie – nu ca o rană, ci ca o lumină care nu se stinge.

Recomandări autor