Părintele Adrian Făgețeanu – Tăcerea care arde și rugăciunea care zidește

Într-o lume grăbită să vorbească și prea obosită să mai asculte, părintele Adrian Făgețeanu a fost o prezență tulburătoare de liniștită. Deși mic de statură, între zidurile mănăstirilor prin care a trecut, părea un stâlp de foc. Tăcut, dar arzător. Slăbit în trup, dar neclintit în duh.

A fost unul dintre ultimii mari părinți ai secolului XX care a ținut aprinsă flacăra Rugului Aprins — mișcarea de rezistență duhovnicească născută la Mănăstirea Antim, în vremuri când rugăciunea era mai periculoasă decât o armă. Dar nu despre conspirații este acest cuvânt, ci despre o viață care s-a făcut cărare spre Hristos pentru mii de suflete.

Tânărul filozof care a devenit călugăr

Părintele Adrian Făgețeanu s-a născut pe 16 noiembrie 1912, în satul Deleni, într-o familie preoțească în care credința și dragostea de neam se trăiau firesc. Tatăl său, preotul Mihail, și mama sa, Aurora, i-au așezat în suflet temelia unei vieți care avea să treacă prin focul temnițelor și, mai apoi, prin lumina rugăciunii. Studiile sale erau cât se poate de laice — Facultatea de Litere și Filozofie la Cluj, apoi Dreptul. Vorbea cu ușurință franceza, germana, latina. Avea eleganță în vorbă și în scris, dar neliniște în suflet.

În preajma Mănăstirii Antim din București, această neliniște a căpătat sens. S-a apropiat de grupul Rugului Aprins — preoți, monahi, filosofi și scriitori adunați în jurul rugăciunii inimii. Acolo l-a cunoscut pe părintele Daniil (Sandu Tudor), pe părintele Benedict Ghiuș, pe Andrei Scrima, pe Voiculescu. Nu era o mișcare, ci un fel de taină trăită. Iar taina aceasta nu avea să rămână nepedepsită.

Închisoarea ca loc de întâlnire cu Hristos

A fost arestat în 1948, împreună cu alți membri ai Rugului Aprins. Condamnat la 12 ani de muncă silnică, avea să cunoască iadul temnițelor comuniste: Aiud, Pitești, Jilava, Gherla. Într-una dintre anchete, bătut și batjocorit, a fost întrebat: „Ce urmărea gruparea voastră?” Iar el a răspuns: „Să ne rugăm.”

A fost torturat. A fost umilit. Dar, mai presus de toate, a fost păstrat. Nu a devenit un monument de ură, ci un vas de lacrimi și lumină. De șapte ori a fost aproape de moarte, și de șapte ori s-a ridicat — nu ca un erou, ci ca un om care și-a înțeles Crucea.

După eliberare, n-a strigat, n-a acuzat. Și-a așezat din nou rasa pe umeri și a pornit pe drumul mănăstirii.

Pustnicie, ascultare și sfat

A viețuit în multe locuri, dar cele mai cunoscute rămân Lainici, Locurele și Putna. La Putna, într-o chilie simplă, veneau oameni din toate colțurile țării. Nu pentru senzație, ci pentru binecuvântare. Nu pentru sfaturi spectaculoase, ci pentru câteva cuvinte spuse cu blândețe, dintr-o inimă care știa să rabde.

Își începea ziua în tăcere. Nu avea nevoie de program duhovnicesc — era el însuși o rugăciune vie. Din mâinile sale nu lipsea metania. De pe buzele sale nu lipseau rugăciunile. Și din ochii săi nu lipsea niciodată lumina.

Omul care a ales să nu se răzbune

Părintele Adrian nu a dat interviuri lungi, nu a vorbit despre cei care l-au torturat. A spus doar că „i-a iertat”. Dar poate cel mai cutremurător exemplu al acestei iertări a fost o întâmplare petrecută după 1990. La chilia sa a venit un fost torționar, bolnav, distrus de remușcări. Părintele nu l-a alungat. L-a ascultat. L-a binecuvântat. Și l-a spovedit.

Un altul, din generația tânără, l-a întrebat într-o zi:

— Părinte, cum să ne păstrăm credința?

— Să fiți blânzi. Și să nu încetați rugăciunea, chiar dacă nu înțelegeți totul.

Un sfârșit întru început

A trecut la Domnul pe 27 septembrie 2011, la aproape 99 de ani. Fără fast, fără sicriu poleit, fără vorbe goale. A fost înmormântat simplu, dar nu ca un necunoscut — ci ca un prieten al cerului. Groapa comună în care l-au aruncat comuniștii nu l-a putut ține. Iar groapa din pământ nu l-a putut ascunde.

Pentru că părintele Adrian Făgețeanu nu este doar un nume dintr-o listă. Este o lumină dintr-o candelă vie.

Un rând de tăcere, în loc de încheiere

A fost întrebat, cu puțin timp înainte de moarte:

— Dacă ar fi să spuneți un singur cuvânt, moștenire pentru toți cei care v-au cunoscut, care ar fi acela?

A închis ochii. Și după o tăcere lungă, a spus:

– Iertare.

Nu ne rămâne decât să rostim, în urma sa, același cuvânt: iartă-ne, părinte… și roagă-te pentru noi.

Recomandări autor