Părintele Sofian Boghiu – Chip de lumină, glas de taină

Există oameni care nu au vorbit tare, dar au fost auziți departe. Există glasuri care nu au tunat, dar au schimbat vieți. Iar uneori, dintr-un colț de chilie, dintr-un atelier de icoane sau dintr-o strană nevăzută, se înalță câte un „Doamne miluiește” care rămâne pentru veacuri. Așa a fost Părintele Sofian Boghiu.

I. Monahul cu pensula de aur

Născut în Basarabia, în 1912, cu numele de botez Serafim, Părintele Sofian a fost mai întâi pictor de icoane, învățăcel al frumuseții liturgice. Mâna sa a zugrăvit sfinți, dar mai târziu avea să „zugrăvească” suflete prin cuvânt, răbdare și lacrimă. A intrat în monahism ca acela care nu fuge de lume, ci care o poartă cu el, să o sfințească.

Era smerit. Tihnit. O lumină lină în ochi și o liniște adâncă în glas. Cuvintele sale nu aveau strălucirea teoreticianului, ci tăria celui care a trăit ceea ce spune.

„Când sufletul nu este înfrumusețat cu rugăciunea, cu smerenia, cu gândul cel bun, omul rămâne urât în adâncul său.”

II. Rugul Aprins: calea tăcerii aprinse

A fost unul dintre cei care au gustat din focul tainic al Rugului Aprins. Când alții se temeau de tăcere, el și-o lua drept acoperământ. Când alții căutau puterea, el căuta smerenia. A iubit rugăciunea inimii și a iubit oamenii nu pentru ce erau, ci pentru ce puteau deveni.

Când regimul comunist a venit cu lanțurile lui, Părintele Sofian a fost dus în temnițele Aiudului. Nu a ieșit de acolo cu ură, ci cu mai multă milă. Cu o credință încercată, ca aurul trecut prin foc.

„Să știți că nimeni nu poate urî în pace. Cine urăște, trăiește în iadul de pe pământ.”

Unul dintre cele mai profunde simboluri ale suferinței sale duhovnicești rămâne paramanul păstrat astăzi în Basilica San Bartolomeo all’Isola din Roma, sanctuar dedicat martirilor secolului XX. Paramanul brodat al Părintelui Sofian poartă cuvintele: „A fost condamnat la 16 ani de muncă silnică pentru atitudini anticomuniste.” Este o mărturie a unei vieți închinată lui Hristos, prin suferință tăcută și credință nestrămutată.

III. Glasul de la Antim

După eliberare, Părintele Sofian s-a întors la Mănăstirea Antim, acolo unde cândva luminase alături de Daniil Sandu Tudor, Andrei Scrima, Benedict Ghiușă. Dar vremurile erau altele. El nu mai striga. Ci șoptea. Nu mai lupta cu sabia cuvintelor, ci cu tăcerea unei priviri care ierta.

A predicat puțin, dar fiecare cuvânt era ca o picătură de untdelemn pe o rană veche. Oamenii nu veneau la el pentru sfaturi, ci pentru pace. Avea darul de a face liniște în om.

„Omul smerit nu e acela care se laudă că e mic, ci acela care nu are timp să se gândească la sine, pentru că îi este milă de alții.”

IV. Chip filocalic

Se spunea despre el că era „un chip de lumină”. Nu o metaforă poetică, ci o realitate pe care o simțeai când intrai în prezența lui. Părintele Sofian nu se impunea. Se dăruia. Era o icoană vie. Și poate că tocmai de aceea, chipul lui nu poate fi povestit, ci doar amintit cu evlavie.

„Să ne fie rușine de păcat, dar nu de lacrimi. Lacrimile sunt vindecare.”

V. Moștenirea nevăzută

A trecut la Domnul în 2002. Dar nu a murit. S-a retras. Ca o candelă care nu s-a stins, ci a fost dusă în altar. Ceea ce a lăsat în urmă nu este o operă. Ci o stare. O chemare la tăcere, la rugăciune, la frumusețe lăuntrică.

Părintele Sofian Boghiu a fost un om mare. Nu prin număr de cuvinte, ci prin adâncimea duhului. Nu prin impunere, ci prin dăruire. Iar adâncul nu are nevoie de aplauze, ci de genunchi plecați.

VI. Răvaș spre inimile noastre

Acest cuvânt este doar o batere din aripi pe deasupra unei vieți sfinte. A fost scris nu ca să spună, ci ca să cheme. Nu ca să descrie, ci ca să apropie.

Dacă vreodată în viața ta o să-ntâlnești un om care nu te judecă, nu te corectează, nu te mângâie, dar te schimbă prin simpla lui prezență – să știi că umblă prin lume duhul Părintelui Sofian.

Recomandări autor